Păstrând numai dorul tău

Cât de mult iubeam în tine
Tot ce poate fi mai rău,
Lacrimile mele fine...
Doar mila lui Dumnezeu
M-a ţinut pe-alei cu soare,
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Am păstrat doar dorul tău.

Doamne!!! Toţi spuneau că viaţa
E prea scurtă s-o ignor,
Că-ţi dau ţie dimineaţa
Vieţii şi mă scurg de dor...

Toţi spuneau că-n astă lume
Îmi pot creşte chiar şi-n zbor
Aripi care să mă îndrume,
Să nu curg ca un izvor.

Doamne!!! Cum să-mi spăl durerea?
În ce ape să-mi clătesc
Ochii, lacrima, tăcerea,
Nevoia să te privesc?

Cum să dau cruda dreptate
Celor care-au încercat
Să-mi spună că eşti o noapte
Când, tu m-ai purificat...!?!

Tu m-ai învăţat ce înseamnă
Dorul aprig, dorul crud...
Lumea asta... mă condamnă!
Doar lăcrimând nu-i aud.

Am pansat cu gingăşie
Toate rănile, pe rând...
Dar iubirea pe hârtie
Îmi striveşte gând cu gând.

Mă zbat de prea multe zile
Să îţi înţeleg plecarea,
Sute de lacrimi pe file
Mi-au distrus ochii şi zarea.

Târziu am întors privirea
După vise fără perne,
N-am să-ţi mai pot da iubirea
Fiindcă nu te pot discerne.

Numai vreau să ating jarul,
Nu-mi mai eşti umbră de mult,
Am îndepărtat coşmarul
N-are rost să te ascult.

Rătăcesc târziu în noapte
Prin păduri cu rugi de mure,
Somnu-i dus mult prea departe,
Prea departe să mă fure.

Lacrimile curg o oră,
Poate-o oră şi ceva.
Lumea asta-i incoloră,
Rece, putredă şi rea.

Plec în lumea-n care cerul
Poartă doar senin cu stele,
Unde n-are loc misterul
Lacrimilor mele grele.

Cât de mult iubeam în tine
Tot ceea ce-aş fi dorit...
Lacrimile mele fine
Le-ai ignorat şi-au pierit.
M-am ţinut de-alei cu soare
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Păstrând numai dorul tău.