Mă iartă cât mai sunt!

 

 

Mă iartă că n-am fost în stare
să te iubesc cât aş fi vrut
dar până-n viaţa viitoare,
promit să te iubesc mai mult!

Chiar de nu voi avea vreodată
aripi de înger răbdător,
te rog, iubitul meu, mă iartă
fiindcă-am murit de al tău dor!

Mă iartă că n-am pus pe clipă
mai multe lacrimi şi suspine,
decât mi-ai pus tu pe aripă
şi te-am iubit numai pe tine!

Că n-am putut a mă întoarce
în lumea asta îngheţată
deşi am încercat a-i toarce
şi ei, iubirea colorată.

Mă iartă-n zorii cruzi că-n noapte
m-am rugat să mă luminez,
să nu-ţi mai cer fructele coapte
ale iubirii..., că visez...

Şi-aş mai visa, ca orbul marea
în zilele caniculare...
mă iartă c-am ucis uitarea
şi-n orice vis lacrima doare.

Mă iartă c-am uitat să sfâşii
durerea care zace-n mine,
să-ţi împletesc ca să te-apropii,
drum de smarald cu-arome fine.

Am pus o stavilă-ntre lumea
ce ne-a ucis şi ne-a născut
în verde crud, ca şi pădurea
şi-n ochii tăi am petrecut.

Mă iartă că ţi-am dat iubirea
în picături fierbinţi, infime,
ce-au ars pe pagini răstignirea
iubirii care zace-n mine.

E crucea ce-am clădit cu tine
din lacrimile-acestei vieţi.
O port aşa cum se cuvine
spre roua altor dimineţi.

Mă iartă azi, poate şi mâine,
mă iartă-n fiecare zi,
c-am pus în miezul cald de pâine
sfânta dorinţă de-a iubi.

Că n-am ştiut să-ţi păstrez chipul
în pagini, cum se cuvenea,
de teamă c-ai s-aduni nisipul
şi vei pleca din viaţa mea.

Mă iartă că n-am pus în pană
cerneala altui chip pierdut
de lumea asta, toată-o rană
care din lacrimi s-a născut.

Că-ţi scriu şi-acum, după o viaţă
şi-am să-ţi mai scriu cât mai trăiesc,
că-n fiecare dimineaţă
încă-ţi mai spun cât te iubesc.

Mă iartă, dragul meu, mă iartă
c-am spus ceea ce nu e drept,
iar dacă vrei, te rog mă ceartă
dar eu, pe veci am să te-aştept.