Sfârşit necontrolat

În veacul ăsta de restrişte
Când întunericul domneşte,
Când mugurii vor să se mişte
Doar când  o frunză rugineşte...

Când epoleţii sunt de paie,
Şoaptele-s răcnete strivite
Munţii de viaţă se despoaie
Şi vorba dulce doar promite...

Când nu mai speri la nicio oază
Din toate câte-au fost cândva,
Sarcasmul între noi tronează,
Oglinda e altcineva...

Privesc în gol cu indignare
Căutând rostul goliciunii,
Aş lua o doză de uitare,
Dar lacrimile-mi ard tăciunii.

Degeaba-mi spun minţi luminate
Că mâine lumea se sfârşeşte,
N-am cum să le mai dau dreptate,
Când doar se supravieţuieşte.

Cu toţi, ne vindem pentru-o geană,
Pe-un lanţ de aur neînsemnat,
Fiindcă iubirea pământeană
S-a stins de mult, a expirat.

Toţi am murit din clipa-n care
Ne-a cuprins teama de iubire,
Neîncrederea din fiecare
Ne-a dat dorinţa de mărire.

Zadarnic mă întreb în noapte
Dacă mai sunt, dacă-am fost ieri,
Doar Dumnezeu e-n tot şi toate,
Eu unde sunt, tu ce mai speri?

Toţi am murit de mult, iubite,
Deşi niciunul n-a înţeles
Că dragostea printre morminte
Este, de fapt, drumul ales.

Sfârşitul n-are cum să vină
Fiindcă de mult s-a consumat,
E întuneric în lumină
Şi toţi păşim într-un păcat.

Pretindem doar c-avem suflare
Că dăruim ce ne-a fost dat
Dar ne lovim fără-ncetare
Într-un sfârşit necontrolat.