Anotimpurile iubirii

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.




Te-aștept de ani și ani de zile,
Te-aștept, visele să-mi hrănești,
Printre lalele și zambile
Te aștept, tu încă rătăcești.

Voi fi acolo prinsă-n soartă,
Voi sta de veghe între seri,
Nu are cum să ne despartă
Mugurii ninși în primăveri.

Voi fi acolo, să-ți simt vraja,
Să te dezmierd necontenit,
Eu, valul mării iar, tu, plaja,
Iubire fără de sfârșit.

Voi fi printre copaci bezmetici
Când frunzele-și vor părăsi,
Nu are rost să te justifici,
Oricând iubirea vei găsi.

Te-aștept cu primii fulgi de nea
Să-mi cânți colinde la fereastră,
Împletind în vers dragostea
Și reclădind iubirea noastră.

Incantaţii

Priviţi-mă cât mai e vreme,
Pe nas, să-mi puneţi ochelarii,
Cât încă n-am de ce mă teme
Că ne vor camufla gheţarii.

Credeţi-mă cât mai am şoaptă
Şi duiosie prinsă-n ea,
Cât încă am aleea dreaptă
Şi vă hrănesc cu dragostea.

Strigaţi-mă cât mai am vina
De-a mă ascunde după vise,
Cât încă-mi iubesc rădăcina
Cu braţele mereu deschise.

Cântaţi-mă pe note clare,
Cu tonul cât mai conturat,
Să pot valsa în continuare
La fel de lent şi de curat.

Opriţi-mă cât nu am glezna
Prea hotărâtă de plecare,
Cât încă mai luminez bezna
Ridicând ochii a iertare.

Iubiţi-mă cât se mai poate
Să-mi înduraţi sufletul ars
De toate ielele din noapte
Ce mi-au rupt straiele în dans.

Uitaţi-mă cât mai am vreme
Să-mi reiau zborul spre neant,
Să las în urma mea poeme
Şi-aroma unui emigrant.

E toamnă peste mine

Le-am tot rugat, în şoaptă, împrăştiind săruturi
Să nu-şi aştearnă gândul pe clipa dureroasă,
Să nu-şi înceapă visul foşnind în aşternuturi,
Le-am tot rugat, o vară, şi-a fost vară frumoasă.

Le-am tot rugat să lupte, spre vârfuri să ajungă,
Să îşi declame dorul oricărui trecător...,
Să nu se risipească, în zori timizi să plângă;
Dar nu m-au luat în seamă şi-au ruginit de dor.

Le-am tot rugat să-şi toarne iubirea-n clorofilă,
Nervurile să-şi scalde în roua de opal,
Să-şi irosească cerul rupând filă cu filă,
Dar s-au pierdut în toamnă, într-un covor banal.

Le-am tot rugat să-şi pună pe frunte curcubeu,
Să nu gonească ziua spre Luna ţipătoare,
Au preferat rugina, ignorând sfatul meu.
E toamnă peste frunze, iar dorul tău mă doare!

Mi-e dor de adevăr!

Mi-e dor de... ceea ce, cred eu, c-a existat
Odată... în vechime, acum sute de ani
Când nu domnea minciuna, iar adevăr curat
Ieşea din gura noastră făr-a ne costa bani.
Mi-e dor să nu ne-ascundem chipul sub fixativ
Rostind fără vreo jenă minciuni pictate-n alb,
Mi-e dor de adevăr, oricât e de tardiv,
Mi-e dor să ningă-n iarnă, vara să mor de cald,
Mi-e dor să privesc lumea fără lentile mate,
Mi-e dor de siguranţa zilei care apare,
Să simt cum înfloresc copacii cu dreptate,
Mi-e dor să privesc cerul scăldând raza de soare,
Îmi e extrem de dor de chipuri nevopsite,
De suflete firave şi umeri calzi, vânjoşi,
Mi-e dor să mai fim oameni cum eram înainte,
Să fim... doar cum pretindem, în suflete frumoşi,
Nu doar pe dinafară, mascaţi, la patru ace,
Cu diplome plătite, postate pe pereţi,
Iar sub costum de firmă, ura-n noi să se joace
Apretând o cămaşă cu nasturii defecţi.