Vis de-o noapte

Într-o lume ca a noastră
Nu sunt bună când fac bine
Mi se spune că sunt proastă,
De cei ce n-au loc de mine.

Când ignor prostia pură,
Minciuna sau răzbunarea,
Mulţi cred că-s o picătură
Agitată precum marea.

Într-o lume asortată
Cu războaie de-orice fel
Nu voi cere niciodată
Să iubeşti un sufleţel.

Nu sper să-ndrept cotitura,
Fiindcă nu sunt în schimbare,
Prea trecută-i picătura
Prin flăcări nepieritoare.

Într-o lume ca a noastră,
Unde totul te uimeşte
Îmi propun să rămân proastă
Fiindcă Cerul mă iubeşte.

Este liber fiecare
Să gândească cu ce poate,
Cei ce vor să mă doboare
Cu minciuni, sunt... vis de-o noapte.

Gustaţi harul meu divin!

Hoţi, parşivi şi aroganţi
M-au lovit o viaţă-ntreagă
Crezându-se importanţi,
Dumnezeu să-i înţeleagă...

Mi-au furat filă cu filă
Sperând să se-mbogăţească
Dar, sunt demni numai de milă
Nu de-o aură cerească.

M-au lovit cu nepăsare,
Egoism şi răutate,
Neştiind că nu mă doare,
Ci că ei mă duc departe.

Loviturile primite
M-au ridicat zi de zi,
Sufletu-mi mereu emite
Picături, pentru-a zâmbi.

Eu sunt un simplu ciorchine
Copt de bunul Dumnezeu,
Şi la rău dar şi la bine
Dăruiesc din harul meu.

Îmi aştern sufletul, simplu,
Pe file albe de carte,
Nu sunt cel mai bun exemplu
Dar, furată... zbor departe.

Lauda n-o iau în seamă,
Duşmanii nu mă lovesc,
Din lacrimi nu fac o dramă
Ci vers pur, să vă hrănesc.

Gustaţi harul meu divin,
E dar de la Dumnezeu,
Sufletul îmi este plin
Chiar de mă furaţi din greu.

Eu sunt una, voi o groază,
Aş vrea să vă mulţumesc,
Furtul nu îmi dăunează,
Ştiţi de ce? Fiindcă iubesc!

Doar Eminescu

Nu sunt poet, sunt doar un strop
Cu mult sau mai puțin noroc.
Nu sunt poet, dar în galop
Gândul mă poartă, nu spre troc,
Cum mulți o fac în astă lume.

Nu sunt poet, sunt o ființă
Ce-ador să zâmbesc și să scriu.
Nu sunt poet, în suferință
Sau fericire doar, descriu,
Gândesc și-aștern versuri și glume.

Nu sunt poet, n-aplaudați!
Pe prima pagină nu vreau,
Acolo sunt mulți dezbrăcați
Sau cei care doar averi au
Și-aleargă după un renume.

Nu sunt poet, eu toc și ceapă,
Gătesc chiar și un papricaș.
În gura sobei sper să-ncăpă
Tot egoismul de oraș
Ce stă ascuns printre albume.

Nu sunt poet, nu stau la sfadă
Cu țațele de pe la piață.
Mă strecor fără să mă vadă
Caii cei verzi, cu mintea creață
Ce nu mai rumegă legume.

Nu sunt poet, nici nu fur rima
De la prieteni sau amici.
M-am născut când s-a-mpărțit stima,
Am cruce-n spate, nu șorici
Deși, mulți vor să mă consume.

Nu sunt poet, n-am nici cinci fețe,
Nu cer veșminte nimănui.
Nu vreau astăzi să mă răsfețe
Iar, mâine să mă pună-n cui
Vreun arogant fără prenume.

Nu sunt poet dar, nici maimuță,
Sunt doar un suflet oarecare.
Pășesc pe tocuri sau desculță,
Nu mă leg dacă nu mă doare
De toți ciudații în costume.

Nu sunt poet dar, oare cine
Îmi poate da un nume clar,
Când îmi dau sufletul din mine,
În lumea asta de coșmar
Ce tinde-n iad să ne îndrume.

Nu sunt poet, lovesc mereu
Numai cu ce am mai curat,
Așa mă-ndeamnă Dumnezeu.
Am mult umor, nu l-am furat
De prin reviste sau volume.

Nu sunt poet, nu am nici glas
Să-mi recit rândurile scrise.
Simt cum încearcă, peste nas,
Să-mi dea poete, din culise
Dar, riscul nu vor să-și asume.

Dacă-s poet, sau trecător,
Doar Eminescu poate spune,
Sunt doar un simplu muritor
Prin viața, cu rele și bune
Și nu pretind ceva anume.