Văd ce-ascunde acuarela

 

 

 

Te-ai abătut din drum pentru o clipă
După ce ţi-am şoptit că-i prea târziu,
Te-ai năpustit nebun să-ţi faci aripă
Lovind cu adevărul străveziu .

Ai încercat s-adopţi surâsu-acela
Pe care mai mereu l-am demascat,
Însă eu văd ce-ascunde acuarela,
Zadarnic speri, izvorul n-a secat.

Probabil vor mai trece multe clipe
Ca cea pe care-ai încrustat-o acum,
Dar când pe pagini versul o să ţipe
Vei regăsi în noapte-acelaşi drum.

Incredibila uitare

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

 

Nicio diferenţă

 

 

Când îţi văd privirea tristă,
Ochii obosiţi şi goi,
Mă întreb dacă există
Diferenţă între noi?!?

O lehamite de toate,
Plictis şi nemulţumire,
Mă întreb-oare cum se poate
Trăi fără de iubire?!?

Să alungi orice speranţă,
Să topeşti visele toate...
Pentru ce? Pentru o viaţă
Îmbâcsită doar cu noapte?!?

Pentru ce să porţi o mască,
Iar sub ea, munţi de durere,
Sufletul să-ţi împietrească
Într-un soi de băi de fiere !?!

Pentru ce-aş deschide uşa,
Ţinând visu-n pod închis,
Şi aş vântura cenuşa,
Doar pentru un compromis?

Viaţa este-atât de scurtă
Oricât de mult ai fugi,
Clipele-s cât o ciozvârtă,
Trăieşte pentru-a iubi!

În lacrimi de fericire
M-aş scălda, dac-aş zări
Doar un strop de mulţumire
Pe-al tău chip... şi aş zâmbi.

 

 

 

Îmi e teamă

Îmi e teamă de-ntuneric! Întunericul din soare,
De tăcerea aşternută peste-a munţilor ninsoare,
De lumina orbitoare a-ntunecatei fiinţe
Ce plăteşte, nesătulă, omenia-n suferinţe,
Îmi e teamă de covorul roşu, aşternut la uşă
Care-ascunde, printre trepte, otrăvitoare căpuşă.
Îmi e teamă de răspunsul crud al copacilor copţi
Fiindcă nu-mi iese din minte goliciune-acelei nopţi.
Îmi e teamă să-ntorc clipa, răsfoită la final,
Să citesc negru pe alb, masca unui carnaval.
Îmi e teamă să descopăr c-am avut sfânta dreptate
Şi din clipa următoare, să păşesc spre libertate,
Să inund bolta cu-n răcnet, provocând vreo avalanşă
Pe covorul plin de zgură, nedorindu-mi vreo revanşă,
Să rostogolesc pe-obrazul fript de cearcăne şi zloată
Universul altor lacrimi, răstignite pe o roată,
Îmi e teamă de durerea crenguţelor din grădină
Ce foşnesc de-a mea durere, suferind fără vreo vină.

De ce ţi-aş cere?

De ce ţi-aş cere ţie ceea ce n-ai visat
Nicicând în a ta viaţă?!? N-ai întâlnit din plin
Esenţa purităţii, crud dar adevărat!
De ce ţi-aş cere ţie crenguţa de măslin?
De ce-aş pretinde oare ceea ce nu cunoşti?
Fărâma de splendoare din linişte să-ţi plece,
Cum să-ţi pretind seninul, când nici nu-l recunoşti,
Chiar dacă ţi-l pictez în noaptea grea şi rece.
De ce-aş săpa în suflet de gheaţă cu penseta,
Curgând pe fir de Soare în Polul Nord sau Sud?
De ce-aş spera să-mi dai totul cu eprubeta,
Când nu cunoşti atomul vederii... Cum s-aud
Ceea ce nu există şi nici n-a existat
În viaţa ta vreodată? Cum aş putea să sper
Că-mi vei da clipa ta, atunci când glăsuieşti
Că sunt o zână blândă, dulce ca un mister...
Când tu nu vezi iubirea, eu să cred că iubeşti?

De-aş trăi în altă eră

Din rărunchi cu gheara sorţii
Mă agăţ de-un strop de cer,
Nu mai au odihnă morţii
De-atâta viscol şi ger.

În măduvă mă pătrunde,
După lacrimă şi vers
Durerea mi se ascunde
Reclădind alt Univers.

Candid şi plin de splendoare,
Poleit la suprafaţă,
Însă lacrimi arzătoare
Se preling întreaga viaţă.

Curg cuvintele tăcute
Din glas răguşit de ploaie,
Finalul se întrerupe,
Se înclină, se îndoaie.


Peste-a nopţilor putere,
Erupe pentru o clipă
Furtunile din mistere
Şi zbuciumul din aripă.

Fumul zdrenţuit m-alungă
În prăpastia cernită,
Sloiurile vor să-mi frângă
Lacrima acoperită.

Cu versul dalb de iubire,
Reclamând masca speranţei
Pictată pe fericire,
Pe voalul exuberanţei.

Stropită frecvent cu lacrimi,
Scurse din suflet curat,
Răvăşit ades de patimi
Şi de dor necenzurat.

Sub geana Lunii m-ascund
Dăruind ce mi se-oferă,
M-aş implica mai profund
De-aş trăi în altă eră.

Îngropând masca iubirii

Ne-ascundem după fluturi sau după chip mascat,
Pornind în căutarea nopţilor ce-am trişat,
Ne amăgim petala fragedă, parfumată
Dăruind ambalajul clipei amenajată
Pe-un piedestal de viaţă, pierdut într-un miraj
Asigurat de vise rostite cu curaj
Pe-un val de catifea putrezind expirat,
Înlăturând aroma din gestul colorat
În gândul inocenţei cu spini împodobit,
Ridicând laşitatea la rangul dobândit,
Din aripa dreptăţii înfăptuind destine
Născute, din speranţa zilei ce nu revine
Pătăm pistilu-n crinul învinuit pe veci
C-ar fi distrus căldura nopţilor lungi şi reci,
Înclinăm Universul într-un spaţiu restrâns
Provocând furtuni vaste pe cerul nepătruns
Suspinăm din aripă mirifici şi timizi,
Zburăm pe câmpul nopţii visând dudu-n omizi
Ne împletim cu veacul dispărut în neant
Înlăturând absenţa cercului de savant,
Cu patima durerii în care ne scăldăm
Urcăm masca iubirii pe culmi, unde-o-ngropăm.

De trei zile

De trei zile şi trei nopţi
Sunt un nor pe cerul plin,
Sunt viţa cu struguri copţi
Din paharul roşu-n vin
De trei zile-s picătură,
Lumânare pe sicriu,
Din borcan, sunt murătură,
Ceea ce simt nu mai scriu,
De trei zile mă căznesc
În ochii mei să păstrez
Un ocean, să nu zăresc
Insula, să explodez.
De trei zile sunt o mască
De trei zile ascund tot
De toţi cei ce-s gură cască
De trei zile numai pot.
De trei zile nu mă ştiu
Decât trei fraţi, fraţi de cruce
De trei zile-i prea târziu,
Nici mierea nu mai e dulce.

De trei zile sunt un soare
Ce nu vrea să mai răsară,
Sunt de trei zile o mare
De lacrimi, pietre de moară.

Lipesc zâmbet fals pe faţă

Noaptea-mi pare mult mai neagră,
Ziua din ce-n ce mai rece,
Dorul tău sufletu-mi seacă
Şi-orice-aş face, nu-mi mai trece,
Umplu timpul cu de toate,
Lipesc zâmbet fals pe faţă,
Te visez în miez de noapte,
Dar pustie-s dimineaţă.
Tuturor le spun că-s bine,
Dar numai eu ştiu ce simt,
Mi-e groaznic de dor de tine!
Şi de disperare, mint.
Eu, cea ce uram minciuna
Şi doar adevăr rosteam,
Mint că-s veselă într-una,
Dar, în gând mereu te am
Şi-n suflet te port mereu.
În oglindă mă privesc,
Nu mai ştiu dacă sunt eu,
Ştiu numai că te iubesc!

Mă gîndesc ...

Sigur este un motiv
Ești prea calm, prea cald, tardiv
Îmi e gândul, știu prea bine
Dar... n-am încredere-n tine!
Pentru c-am avut în ei...
Şi au devenit mișei.
Oare fiindcă i-am atins ?
De aceea s-a prelins
Masca ce-o purtau firesc
Cum să nu mă mai gândesc ?
Când viața e-aşa de scurtă
Şi-absolut tot ce se-întâmplă
Mai mult doare , mai mult seacă
Decât vre-un cuvânt să-mi...placă
Iar dacă... acum, tu ești
Om, mâine poți să lovești.
Eu nu știu să mă feresc
Şi de-aceea... mă gândesc .