De dor biciuită

 

 

Mi-e milă de frica ce-n tine domneşte,

Mi-e milă de visul rămas neîmplinit,

Mi-e milă de ziua ce nu se sfârşeşte

Când noaptea destramă tăceri de granit.

Mi-e milă de piatra ce n-are curajul

Să-şi verse durerea la poale de-abis,

Mi-e milă că-n grabă-şi va pierde mirajul

 Ce-n negura vremii va fii compromis.

Mi-e milă de sfera ce-n grea transformare,

Bazându-se-n taină pe mări de nisip,

Adună ca perla, pe spate culoare

Când noaptea-i adâncă şi fără de chip.

Mi-e milă de piatra pustie şi rece

Ce-ascunde pietrişul, nisipul pierdut

Sub paşii crăpaţi de vremea ce trece

Prin mine, prin tine, prin orice ţinut.

 

 Mi-e milă de sfera ce-alunecă-n grabă

Spre hăul durerii, se-ngroapă ştirbită

De seceta ploii ce veşnic întreabă

De ce mă tot las de dor biciuită?

 

 

 

Nu voi abdica

Dacă nu vezi sau simţi ca mine,
Dacă nu ştii prin ce răzbesc,
Te du, te rog, unde-ţi e bine,
Nu te reţin, nu te lovesc!

Eu clipele le ung cu miere
În fiecare zi amară,
Iar dacă nu-ţi face plăcere
Să le-ndulcim, nu-mi da ocară!

Trăim cu toţi pe-această lume
Să împărţim ce-i mai frumos,
Unii vor viaţa să-mi consume
La modul cel mai dureros.

Alţii-nmulţesc ciorba cu apă
Să-şi crească încă doi copii,
În viaţa lor să nu încapă
Singurătatea inimii.

Unii pândesc precum pisica,
La orice colţ, la orice gură
Să-şi umfle pe furiş burtica
Cu tot ce are-o picătură.

Alţii m-atacă pe la spate
Fiindcă aşa s-au învăţat,
Sperând să mă îngroape-n noapte
Sau să m-atragă în păcat.

Unii lovesc cu bumerangul
Fără să-şi dea seama măcar
Că mie nu-mi va pica rangul
Fiindcă nu-l am şi e-n zadar.

Unii m-atrag sperând bezmetic
Că mintea-mi este precum fusta,
Din suflet să-mi rupă vreun petic
Hrănindu-se precum lăcusta.

Alţii în goana dup-avere
Îmi cerşesc tot ce pot ceda,
Eu nu alerg după putere
Nu vreau a mă împiedica!

Dau gratuit suflet pe pâine
Şi nu cer nimănui nimic,
Iar, dacă n-aveţi loc de mine
V-anunţ că nu am să abdic!

Nu-s educată-n şcoli înalte,
N-am diplome de mare boss,
Dumnezeu a vrut să mă salte
Iar, eu Îi mulţumesc frumos!

Dacă nu vezi la fel ca mine
Orice-ai avea în jurul tău,
Nicio lentilă nu-i de tine,
Te du, te rog, cu Dumnezeu!

Cel ce-i bun, nu e şi prost!

Printre lespezi fără număr
Mi-am purtat paşii alene,
Buruieni cu măşti de nufăr
Mi-au pus lacrima sub gene.

Le-am donat cuvânt pe pâine
Sufletul să le-ncălzească,
Dac-aş fi hrănit un câine,
Avea cin' să mă păzească.

I-am îmbrăţişat în iarnă,
Când viscolul viscolea
Însă, n-au vrut să discearnă
Căldura şi liniştea.

Vulpi cu cozile stufoase
Au încercat să doboare
Toate clipele frumoase
Ce le parfumam cu soare.

Braţul oferit de mine,
Când norii îi agasau,
Mi l-au smuls cu o cruzime
Pe care-o tot ascundeau.

Mii de pietre şi săgeţi,
Flăcări sute, miliarde
Mi-au aruncat în pomeţi,
Poate, poate mă vor arde.

Mi-au săpat groapă adâncă
Pentru omenia mea,
Neştiind că sunt o stâncă
Şi-au căzut tot ei în ea.

Cum era de aşteptat,
Măştile-n timp s-au topit,
Vulpile-au înmormântat
Ura lor, de neoprit.

Eu n-am ură, am iubire,
Nu le pot plăti la fel,
Le dau, chiar de-o să vă mire
Cuvânt rupt din sufleţel.

Dumnezeu este cu mine,
Aşa cum mereu a fost,
Mă rog, să vă fie bine!
Cel ce-i bun, nu e şi prost!

Doar o întrebare

Cine poate să înţeleagă
Ce se-ntâmplă azi în lume,
Cred că n-are mintea întreagă
Sau, eu n-am nimic a spune?!?

M-am decis în astă seară
Să scriu vrute şi nevrute
Ca şi când din călimară
Ar ieşi cuvinte mute.

Să spun lumii ce m-apasă,
Rostind purul adevăr,
Fără metafora grasă
Ce-ascunde viermele-n măr.

Nu ştiu de-mi veţi da dreptate
Sau mă veţi contraria
Dar, trăim în libertate
Şi-mi expun părerea mea.

Tare-aş vrea să ştiu ce-înseamnă,
Pentru unii muritori,
Care din ură ne-îndeamnă
Să trăim cu capu-n nori.

Mă uimesc, pe zi ce trece
Afirmaţii, fapte crude
Petrecute-n lumea rece
Ce nu vede, nu aude.

Mă uimeşte goana-n care
Mulţi aleargă după-averi
Şi-n această disperare
Uită ceea ce-au spus ieri.

Pânza peste noi se-aşează,
Sufletul devine negru,
Mai nimic nu mai contează,
Mai nimic nu e integru.

Nimeni nu mai ia în seama
Adevărul şi iubirea,
Viaţa devine o dramă
Denumită: "fericirea".

Dragostea n-a luat vacanţă,
Se iubeşte tot ce mişcă
Şi nu are importanţă,
Dacă are bani şi... frişcă.

Sunt uimită de tupeul
Celor fără Dumnezeu,
Ce-ar distruge curcubeul
De-ar gusta un strop de greu.

Mă uimesc acele pietre
Aruncate-n răzbunare,
Ignorându-se concrete
Bogăţii nemuritoare.

Simt că totul se dizolvă
Într-o mare de cenuşă,
Nepăsarea nu rezolvă
Praful ascuns după uşă.

Nu aspir să-mi daţi dreptate
Nici să mă elogiaţi,
N-am în mânecă vreo carte
Pe care să vă bazaţi.

Am numai o întrebare
Ce-mi distruge inima,
În această lume mare
A murit încrederea?