Sunt o lacrimă

În drumul ars al lacrimilor mele
S-au aşezat de multe ori nămeţi
Să cucerească zborul pân' la stele,
Aruncându-mi otravă în pomeţi.

Mi-au născocit licoarea-nveninată,
În piept mi-au pus-o ca pe o insignă
Să-mi ardă clipa vie, parfumată,
De parc-aş fi o lacrimă malignă.

Mi-au pus pe frunte nopţi şi zile crunte,
Mi-au distrus focul viu din rădăcină
Dar, am urcat cu lacrima pe munte
Iubind toţi norii, să redau lumină.

Am sângerat în curcubeu albastru
Să înverzesc iubirea ofilită
De sloiuri ce loveau din astru-n astru,
Şi-am îndrăznit să urc, nedreptăţită.

În drumul ars al lacrimilor mele
Am întâlnim nămeţi de spini frumoşi
Ce-au încercat lacrimile să-mi spele
Purtând hăinuţe reci de credincioşi.

Cu zâmbete în spate m-au servit
Mi-au pus pe frunte nume de ateu,
Sufletul sub călcâie mi-au strivit
Dar, l-am avut în piept pe Dumnezeu.

Am fost şi sunt o lacrimă curată,
Nu pot să mă transform într-o ruină,
Eu curg din dragoste adevărată
Şi-mi cer iertare pentru-această vină!

Plâng, însă nu abandonez

Am lăcrimat să-nfrâng durerea,
Să sting în lacrimi mii tot chinul,
Am lăcrimat s-ascult tăcerea,
Să şterg de praf pe veci destinul,
Am lăcrimat privind în gol
Să scutur sufletul de lut,
Să culeg perle din nămol
Prin iernile care-au trecut.
Am lăcrimat să-nfrâng suspinul
Să spăl în lacrimi sângerii
Licoarea rece ca veninul,
Să trezesc ochii mei pustii,
Lacrima versului oloagă
Din pagini să o luminez,
Să scot ecoul din pârloagă
Plâng, însă nu abandonez.

De-aş fi luat în seamă vântul

De-aş fi luat în seamă vântul
Când mă mângâia pe tâmple,
De-aş fi reţinut cuvântul
Ce urma să se întâmple...
De-aş fi luat aminte bine
La tot ce-aşternea-n oglindă...
Nu oftam de dor de tine,
N-avea cum să se extindă
Flacăra ce mă-încolţeşte
Din creştet până-n călcâie,
Dorul tău ce mă orbeşte
Cu licoare amăruie,
Astăzi n-ar fi existat,
N-ar fi tremurat în ceaţă.
Ochii în seamă ţi-am luat
Şi iubirea a prins viaţă.