Să pleci!

Să-ţi faci bagajul într-o noapte

şi într-o zi să pleci din mine,

să-ngropi sărutul dintre şoapte

sub trenurile fără şine.

Să nu-mi mai osândeşti apusul

nici zorii să nu-mi mai inunzi,

mereu îmi dăruiai opusul,

acum n-ai chef să te ascunzi.

Să pleci din mine ca furtuna,

să uit de tine ca de-un spin

pictat cu lacrima pe luna

ce ne privea cum ne iubim.

Să pleci departe, să n-am unde

să te găsesc, oricât aş vrea,

nu am avut unde pătrunde

fiindcă, ţi-ai ascuns inima.

Degeaba-ncerci să strigi din poartă

că totul este cum a fost,

numai ai loc în a mea soartă,

te zbaţi zadarnic, fără rost.

E prea târziu să-ţi caut vină,

şi mai târziu să te ascult,

eşti liber să porţi pe retină

tot ceea ce-ai dorit mai mult.

Numai pot fi scut între tine

şi lumea care ne-nconjoară,

să pleci şi să îţi fie bine,

ţi-o spun pentru ultima oară!

Clipa în care tu nu eşti

Vreau să mă spăl de ploaie sub stropii reci de apă,
Să sorb din picătura unui ocean imens,
Aştept ceva-ul care în veci n-o să înceapă,
Frângând sufletul fraged ce l-ai învins, l-ai şters.

Vreau să mă spăl de lacrimi în ploaia milostivă,
Să-mi lepăd disperarea de-a înota-n nisip,
Vreau multe, mult prea multe, dorinţa mea-i tardivă,
Vreau să te şterg din suflet totuşi, spre tine ţip.

Vreau ploaia să mă rupă în mii de bucăţele,
Să-mi macine durerea ce-o laşi în urma ta,
Să-ntorc sufletu-n pagini, să mă înalţ spre stele,
Să-ţi simt iar răsuflarea învingând planeta.

Vreau să te-ascund în mine, adânc să nu mă ştie
Nicio planetă albă, nici stelele măcar,
Să te înec în gânduri, cu luna argintie
Pe care mi-ai trimis-o de-atâtea ori în dar.

Vreau să te-ascund sub pagini şi sub cerneala-ţi verde
Să-mi smulg inima-n grabă cu-n ac de gămălie,
Să-mi împletesc cuvântul ce-n lipsa ta se pierde
Devenind doar o boare roasă la temelie.

Vreau să te uit dar, totul în preajma mea loveşte,
Nimic nu mă mai cheamă, nimic nu mă ridică,
Nici măcar ploaia-n care ne-am răsfăţat regeşte
Nu-mi spală primăvara, soarele-n cer abdică.

E noapte-n poezie, e trist şi glacial,
Se spulberă iubirea, se duce spre poveşti,
Nu pot să opresc ploaia, nu pot opri un val,
Nu pot păşi spre clipa în care tu nu eşti.

Am învăţat să nu mai sper nimic

Am învăţat să nu mai cred în vorbe,
Am învăţat să nu mai sper nimic
Şi-am înţeles că praful pe tobe
Nu are cum să fie praf cosmic.

Am învăţat că steaua nu se stinge
Chiar dacă zorii vin şi mă trezesc,
Şi-am învăţat că adevăru-nvinge
Chiar dacă-n vorbe goale mă lovesc.

Am învăţat că ploaia nu se zbate
În norii grei zadarnic să mai stea,
A învăţat să vină peste noapte,
Chiar dacă zorii cred în vorba ta.

Am învăţat să nu-mi fie ruşine
De ceea ce fac şi de ce gândesc,
Am învăţat să-nfrunt dorul de tine
Chiar dac-adânc în suflet te iubesc!

Sub munte se află lacul

Printre lacrimi şi suspine,
Printre nimic şi puţin
Se-auzea gândul din mine
Cum se zbătea în venin,
Ca un optimist izvor
Cu speranţa sub un munte
Mă-necasem în ulcior,
Nu mai găseam nici o punte,
Gândul meu striga, săracul,
Mai avea încă speranţă
"Sub munte se află lacul,
Simbol pentru-o nouă viaţă!"
Pe-acest ocean de tristeţe
Un munte stă neclintit,
Cu atâta acurateţe
În suflet s-a pironit.
Cu prăpastia m-apasă,
Cu înălţimea mă distruge,
Cu inima lui geroasă
A reuşit să-mi subjuge
Ochii, inima, suflarea,
Clipa, seara, noaptea, viaţa,
Gându-n valuri ca şi marea
Îmi îneacă dimineaţa.