În aparenţă sunt cuvinte,
De prea puţini luate-n seamă,
Unii citesc, merg înainte
Dar, n-au purtat a lor maramă.
Alţii le folosesc mai iute
Decât viteza unui tren,
Apoi încearcă să asculte
Vântul, cum şuieră peren
În lumea asta sunt rostite
De-atâtea voci imaginare,
De-atâtea glasuri răguşite
Dar, nu toţi au în ochi culoare.
Sunt două doar, două petale,
Ca ochii mei avizi de tine,
Pure, adânci, esenţiale,
Dând viaţa culmilor alpine.
Esenţa lor umple zenitul
Deşi, noi le rostim firesc,
Să înţeleagă infinitul
Că mă iubeşti şi te iubesc!
Postări
