O pădure desfrunzită

goi şi fără pic de vlagă
m-au chemat iarna trecută,
cu visele în desagă,
să sorb amintirea mută.

unul zvelt striga sălbatic
ridurile să-i plesnească
într-un veşted acromatic,
inima să-mi încolţească.

vântul destrămat sărise
dintre toate-n ajutor,
m-a purtat un timp prin vise,
şi depus lângă izvor.

am interogat tot cerul,
l-am implorat să-mi dezmierde
şi despletească misterul
frunzelor pictate-n verde.

o crenguţă mai firavă
născută după amiază
îmi striga c-aş fi bolnavă
de vise, deşi sunt trează.

oare cine se opreşte
lacrimile să-mi mângăie?
vântul suflă nebuneşte,
n-are rost să mai rămâie.

şi-a trecut mâna prin plete
cu-o aripă rătăcită
mi-a rostit pe îndelete
o pădure desfrunzită.

 

 

 

Nu lăsaţi să piară poezia

Nu lăsaţi să piară poezia,
N-aruncaţi iubirea la gunoi,
Nu-mbrăcaţi în flori ipocrizia,
Nu ne amăgiţi ca pe slugoi,

Nu lăsaţi să piară bunătatea,
Nu vărsaţi din ea lacrimi de jar,
Nu ne mai hrăniţi cu nedreptatea,
Nu ne mai împingeţi spre coşmar,

Oricât de mult ne-aţi scufunda
Într-o mare de gheaţă,
Pe-al nostru cer vom suspenda
Aştrii plini de verdeaţă,

Oricât de mult ne-aţi pedepsi
Cu poveşti fără vlagă,
Gardul în roz de-l veţi vopsi
Versul nostru ne-ncheagă.