Perfect

Am citit o carte

despre chipul perfect,

scrisă de un analfabet

care glăsuia cuvinte fără sens,

fără miez,

fără ramuri şi

fără duh.

am citit-o numai aşa,

să dau paginile,

una câte una,

să le tocesc,

rotunjindu-i cifrele

care-i numerotau zilele pe scoarţa

copacului din care fusese născută.

am citit-o numai pentru că

nimeni nu mai visa,

nimeni nu adormea

cu o carte în mână,

nimeni nu mai rupea paginile

unui roman pentru a face cornete

din hârtie bătrână.

toţi scriau cu palmele îngheţate

adunându-şi răsuflarea în căuşul lor

sperând că vor fi citiţi de orbi

şi înţeleşi de roboţi.

toţi visau că citesc

a goană nebună,

îndepărtând scoarţa de pe lacrimi,

desluşind adevăratul chip

perfecţionat de timp.

Egalitarism

De la un timp ascund printre sertare
Durerea, fericirea şi dorinţa,
Nu vreau să-mi calce nimeni în picioare
Nici bunătatea, nici îngăduinţa.

De la un timp privesc de sub cortină
Cum se încearcă a-mi despleti scopul
Păşind prin umbră, conuri de lumină,
Licori perfide ce nu-şi găsesc locul.

De la un timp cotrobăi prin ţărână,
Prin praf de stele ce-au albit de soartă
Să numai văd cum zburdă mână-n mână
Invidia şi ura-n lumea moartă.

Cu ghearele-am urcat pe stânci de groază
Să nu văd cum se calcă în picioare
Iubirea şi tandreţea ce vibrează
Sub munţi de timp uitat printre sertare.

Firescul l-am ales din prea banal,
L-am şlefuit cu zorii-ncercănaţi
Să iasă la lumină triumfal,
Dintre pereţii vremii îngheţaţi.

Am dat cu pumnu-n toate şi-am urlat
Spărgând tăcerea norilor mahmuri
Prin care egoismul a umblat
Să mă zidească din dărâmături.

Am dat de înţeles orbilor trişti
Că m-am retras în lumea mea diformă
În care-ţi voi permite să te mişti
În orice haină şi în orice formă.

Din norii mei

 

 

Tu crezi că mie-mi pasă cât de tare
Şi de adânc pretinzi că mă iubeşti
Când..., văd în mine cât de mult mă doare
Deşi, n-ai timp de-asemenea poveşti.

Când ai ales să te întorci o clipă,
Să-mi răscoleşti din egoism trecutul
Ai simţit că mă paşte vreo risipă
Şi-ai ridicat aşa-ntr-o doară scutul.

Tu crezi că eu nu am nimic a spune
Din câte întâlnesc pe al meu nor,
Nici nu visezi... în vremurile bune
Găsesc o groază alb-negru, color...

Când ai fost nevoit să lupţi cu ploaia,
Canicula şi gerul deopotrivă,
Ai luat în seamă numai vâlvătaia
Ce-ţi ardea sufletul smuls, în derivă.

Tu crezi că eu nu văd mereu apusul
Cum curge peste zorii prea grăbiţi
Iar eu aleg din norii mei opusul
Sfidând roboţii neîndrăgostiţi.

Când tot ce-a fost se regăseşte-n taină
Ca nu cumva să râdă orbii toţi,
Iar buzunarul veşted de la haină
Îţi vinde sufletul pe ultimii doi zloţi.

Tu crezi că eu mă sting ca o durere
Hrănită-n ultimele două seri
Cu dragoste, iubire şi putere
Deşi, n-am timp de-asemenea averi?

Eu doar din norii mei seară de seară
Pot aduna comori nepreţuite
Ce-şi găsesc drum spre orice inimioară,
Pe coala asta care nu te minte.