O pădure desfrunzită

goi şi fără pic de vlagă
m-au chemat iarna trecută,
cu visele în desagă,
să sorb amintirea mută.

unul zvelt striga sălbatic
ridurile să-i plesnească
într-un veşted acromatic,
inima să-mi încolţească.

vântul destrămat sărise
dintre toate-n ajutor,
m-a purtat un timp prin vise,
şi depus lângă izvor.

am interogat tot cerul,
l-am implorat să-mi dezmierde
şi despletească misterul
frunzelor pictate-n verde.

o crenguţă mai firavă
născută după amiază
îmi striga c-aş fi bolnavă
de vise, deşi sunt trează.

oare cine se opreşte
lacrimile să-mi mângăie?
vântul suflă nebuneşte,
n-are rost să mai rămâie.

şi-a trecut mâna prin plete
cu-o aripă rătăcită
mi-a rostit pe îndelete
o pădure desfrunzită.