Răspuns... din al tău zbor

De-ar fi apa limpede şi pură,
Cerul veşnic fără nori de-ar fi,
Pe suflet de n-aş avea arsură...
Aş putea şi eu în zori zâmbi.
În căuşul palmei mele drepte
Aş putea s-adun frânturi de dor,
Dar în urma vorbei înţelepte,
Am găsit răspuns... din al tău zbor.
În căuşul palmei mele stângi
Aş putea s-adun sfântă licoare,
În adâncul ei mă tot alungi
Răspunzând incert la întrebare.
Marea-nvolburată e de veacuri,
Cerul fără nori nicicând n-a fost,
S-a ascuns, ca mine, după farduri
Să nu strălucească fără rost.
E prea otrăvită şi murdară
Doar tăciunii încă mai hrăneşte,
Nu a fost nicicând atât de clară
Sub seninul care se zăreşte.

Încrederea e floare rară

Metafora de-aş arunca
Din rimele cele mai vechi
O clipă doar de-aş abdica,
Pe lâng-ale tale urechi,
Pe plete să-ţi cobor alene,
În inima să îţi ajung,
După ce-am sărutat pe gene
Visul curat, să îţi alung
Din suflet orice îndoială,
Din ochi părerea fără bază
Ce-i de fapt superficială...
Nu pot, iar asta mă-ntristează.
Mă tot întreb ce s-a-ntâmplat
De ce crezi tu că-ţi calc pe urme?
Tot ce-ai rostit e-adevărat?
De ce visezi că-n uniforme
M-aş îmbrăca cum mulţi o fac,
După atât-amar de zile?
Crezi că-n minciună mă complac
Metamorfozând dor de tine
Şi nu-ţi spun verde-n faţă tot?
Oare ce crezi că m-ar reţine?
...Să tac... din viaţă să te scot...
...Să numai zbor pe culmi alpine...
Să nu-ţi mai scriu nici strop de vers?
De teamă că-nţelegi greşit
Cum ai citit astăzi... invers...?!?
Să-mi construiesc alt drum... spăşit...
Aş putea mâine, dar nu vreau
Doar tu mi-eşti înger păzitor
Pe-alte alei nu vreau să stau!
Tu nu eşti simplu trecător!

Încrederea e floare rară
Ca şi iubirea dragul meu,
Nu vine-n zori - pleacă spre seară...
E floare de la Dumnezeu!
Nu se-ofileşte peste noapte,
Iubirea mea nu-i o părere
Nu-i vorbă-ascunsă printre şoapte!
Iubirea mea e-a ta avere!
Iar de nu crezi c-ar fi reală
Aşa cum am pretins mereu...
Mă înec într-o bănuială...
Ce e cu tine dragul meu?

Nu am motiv să mă-ntristez

Oglinda mi-a şoptit mieros
Cu glasul ei de catifea
Că aş avea chipul frumos,
Deşi... e-mbibat de cafea,
Un glas din depărtări venit
Mi-a strigat fără de regret
Că aş avea chipul cioplit
În focu-n care te aştept.
Un ipocrit din lumea rece
Mă învăţa cum să zâmbesc,
Din viaţa mea i-am spus să plece
Iar azi, zâmbeşte că... iubesc.
Alt cunoscut mi-a spus mai ieri
C-aş fi o stea miraculoasă
Doar de câteva primăveri,
Însă sub vocea lui mieroasă
O răguşeală se zărea,
Deşi-ncerca să o ascundă
Sub munţi de flori, se ofilea
Totul în numai o secundă.
Prieteni doar de-o zi, mi-au spus,
Că-n locul meu de s-ar afla,
Te-ar rătăci peste apus,
Ferestrele le-ar camufla
Cu-alte perdele parfumate,
Atâta timp cât eşti plecat.
Cum pot eu să le dau dreptate
Când te aştept neîncetat...?
Orice ar spune prefăcuţii
Sufletul nu mi-l voi schimba,
Oricât vei colinda tu munţii
Iubirea-mi nu va sucomba.
Nu e născută din minciună,
Iubirea mea nu-i doar un vis,
Nu-i foc de paie, nici furtună,
N-o pierd prin geamul larg deschis.
Voi sparge-oglinda mincinoasă,
Sufletul candid să-mi păstrez,
Poţi spune oricui: "-eşti frumoasă!"
Nu am motiv să mă-ntristez.

La Mulţi Ani, Iubirea Mea!

Sub cerul nostru aş ascunde
Toată iubirea mea curată,
Şi-n sufletul tău aş pătrunde
Cum n-am făcut-o niciodată,
Să-ţi luminez bolta cu stele,
Doar cu petale să-ţi pansez
Unele clipe seci şi grele.
Din suflet vreau să îţi urez:
De ziua ta, iubite drag,
Tot ce-i mai luminos şi sfânt
Veşnic să ai în al tău prag
Iubirea mea într-un cuvânt,
Iubirea mea, pură şi clară,
Inima mea îţi dăruiesc
În sfântă zi de primăvară
Lângă eternul: Te iubesc!

De-aceea enorm te iubesc!

Aş vrea să ies, prea tare zbier,
Aş vrea lacrima s-o opresc,
Să nu-mi mai fii gondolier,
La pieptul tău, vreau să zâmbesc!
 
Aş vrea să mă răpeşti din lume
Cum o faci tu mereu, iubite
Să mă-nconjori cu multe glume,
Să îmi pătrunzi din nou în minte.
 
Să îmi aşezi pe raftul plin
De lacrimi şi suspine zeci
Sufletul tău cald şi divin...
Aş vrea să vii, să nu mai pleci!
 
Aş vrea să nu depind de tine,
Cerneala să nu-ţi mai cerşesc,
Pe-orice copac, pe culmi alpine
Să aştern vers, să te iubesc.
 
Fără să-ţi fiu veşnic datoare,
Că-ţi fur cuvântul din cuvânt...
Dar eu, sunt singură sub Soare,
Sunt singură pe-acest pământ.
 
Atunci când nu-ţi aud o şoaptă
Sunt luptă fără conţinut,
Suflet pierdut sub pielea coaptă
De viaţa prin care-am trecut.
 
Sunt suflet rătăcit de rele
Într-un corp îmbibat de cer,
Doar lângă tine zbor spre stele...
De mult nu mai e un mister.
 
Se ştie că doar tu îmi dai
Din sufletul tău cald şi bun
Căldura nopţilor de Mai
Iar eu în vers o cânt, o spun.
 
Fără s-ascund vreo picătură
Cu-a ta iubire mă mândresc!
Tu mă sustragi din lan de ură
De-aceea enorm te iubesc!
 
Tu mă ridici din clipe grele
Prin care mă târăşte viaţa,
Doar ochii tăi ca două stele
Îmi mai îndepărtează ceaţa.
 
Din astă lume rea de seară
În care iarna locuieşte,
Doar tu îmi aduci primăvară
În viaţa ce mă biciuieşte.
 
Lacrima nu pot s-o opresc
Decât la pieptul tău iubite,
De-aceea enorm te iubesc!
Iar versul meu nicicând nu minte.

Te iubesc în zori visând!

Înger cu miros de şoapte
Şi aromă de nectar,
Luceafărul meu din noapte
Clipele îmi dai în dar,
Speranţă îmi pui pe suflet,
Zorii-n tril de rândunele,
Transformi totul cu un zâmbet
În tărâm scăldat de stele,
Bem din cupe de cleştar
Dragoste nemărginită,
Cu stropi de mărgăritar
Zori albaştrii-mi dăruieşti,
Te iubesc în noaptea rece!
Te iubesc în zori visând!
Fără tine timpul trece
Groaznic, mă topesc plângând!

Dorul tău mă cheamă

Mi-am propus ploaia s-alung
Printre lacrimi şi suspine,
Pustiită să n-ajung
Purtând dorul crud de tine,
În prăpastia durerii
Fără vreun strop de regret,
S-o adorm în pragul serii,
S-o iscodesc în secret.
Razele-ascunse sub stele
Prin ochii tăi să discern,
Iar în clipele acele
Când săruturi îţi aştern
Peste pleoape, peste frunte,
Stropii ploii să revină,
Cum revii din vârf de munte
Vieţii să-mi redai lumină.
Mi-am propus, ploi neoprite
Să alung privind în zare,
Printre stele adormite
Să-ţi primesc sărutul care
Încetează ploia rece,
Furtuni aprige destramă,
Sufletul să-mi vindece
De dorul tău ce mă cheamă.

Cea mai rea de pe pământ...

Lan de buruieni enorme...
Parfumate cu mult tact
Prindeau rădăcini şi forme,
-Chei înfipte în contact-,
Claxonând peste măsură,
Din butoane şi bujii,
Pe şosea ca pe-arătură,
Albaştrii sau stacojii,
Nu contează ce culoare,
Nu contează ce loveau,
Pe cine călca-n picioare
Sau în ce limbă vorbeau.
Buruieni cu nasu-n Lună,
Plini de fiţe, nedreptăţi
La-nceput de săptămână
Otrăveau toate şi toţi.
Azi, prea plină de sudoare,
Bun simţ, adevăr şi praf,
Am rostit în gura mare,
Ca la cinematograf,
Fără vreun pic de ruşine,
După plată şi răsplată,
Ce să vă mai spun... în fine...
Le-am spus adevărul tată
Fiecăruia în parte
Să mă ţină minte-o vreme
Aşa cum scrie la carte...
Chiar nu am de ce mă teme
Atât timp cât sunt corectă,
Doar Dumnezeu mă loveşte
El m-a făcut... imperfectă
El mi-a dat, El mă plăteşte,
El mă vede, mă ajută
Pentru ce aş fi stat mută?
Le-am expus toate pe tavă,
Chiar de mai aveau un pic
Să-mi spună c-aş fi bolnavă...
Însă au tăcut chitic...
Poate veţi spune că sunt
Fiinţă răzbunătoare,
Cea mai rea de pe pământ...
Dar... nu am rămas datoare.
Îmi este aşa de bine!
Simt că m-am eliberat!
Deşi mi-e cam dor de tine...
Te iubesc neîncetat!
Iar tu ştii, nu-i un secret
Chiar dacă în astă seară
Nu ţi-am scris, mereu te-aştept
Ca pe-o caldă primăvară.

Să-mi cânţi iubirea

Mă grăbesc păşind alene
Prin pădurile tăcerii
Ce mi se aştern pe gene
Scurse-n aripa durerii,

Mă grăbesc s-aştern pe iarnă
Fulgi din vise colorate,
Ascunse adânc sub pernă
Cu speranţele furate,

Mă grăbesc, nu-i prima dată
Când alerg pe câmpuri pline
De neghină-amestecată
Şi buruieni mult prea fine,

Mă grăbesc să aştern totul,
Cuvântul parcă s-ar pierde
Fără să-şi găsească lotul
În pustiu-acesta verde,

Mă grăbesc să vă las zborul,
Aşternând fără aripă,
Pana-mi cere ajutorul,
Gârbovită-n mare pripă,

Mă grăbesc s-ating prezentul
Filtrat prin ceaţa necoaptă,
Simt că-mi pierd abonamentul
Printre lacrimă şi şoaptă,

Aripile mi se zvântă
Picătura-mi se goleşte,
Inima-mi zvâcneşte încă,
Însă viaţa mă grăbeşte,

Mă grăbeşte să te caut,
Mă grăbeşte să te strig,
Să-mi cânţi iubirea din flaut,
Mă grăbesc... mi-e-aşa de frig!

Nu pot să fac prea multe

Ştiu, nu pot să fac prea multe
Fac numai ce pot şi eu,
Păsările să mă asculte
Cum le ciripesc mereu,
Încă nu am întâlnit...

Oceanul să se ferească
De pe ochii mei visând,
Orbul trist să mă citească,
Dar îl voi găsi curând,
Păşind lent spre infinit...

Printre stropii reci de ploaie
Mă voi strecura cum pot,
Chiar de vor curge şiroaie
Lacrimi, nu ştiu să înot,
Dar viaţa n-a luat sfârşit...

Steaua care mă hrăneşte
O voi săruta din zbor,
Chiar dacă îmi zămisleşte,
Pe taraba din obor,
Dorul ce-am agonisit...

Voi pluti ca norul care
Stă ascuns sub raze calde,
Voi împrăştia spre zare
Iubirea ce vreau să scalde
Universul adormit...

Ştiu, nu pot să fac prea multe,
Totuşi nu abandonez,
Picăturile s-asculte
Ploaia, când o fredonez,
Doar în vis am întocmit...