Trestia plângând se zbate
Precum norul dus de vânt,
Lacrimile picurate
Se-ntreabă câte mai sunt.
Lacul e deja o mare,
Marea e ocean de mult
N-are spaţiu, nici hotare,
Nici putere de consult.
Mii de cioburi de revarsă
Într-o sticlă-a nimănui,
Liniştea pierdută-i arsă
În nisipul gândului.
Spiritul iubirii piere
Fără şansă de izbândă
Înecat în val de fiere,
Se usucă, se afundă.
Urc pe bolta mea imensă
Să nu văd nimic în jur,
Totul pare o aversă
Fără miez, fără contur.
Văd cum vântul se-nteţeşte
Ploaia bate-n geam de piatră,
Lacrima se înmulţeşte,
Inundând a păcii vatră.
Petecul de nor mirific
Mă acuză de trădare,
Reuşesc să-l descalific
Printre stelele hoinare.
Versul curge în siroaie
Necuprins de-al urii gheară,
Sângele picură-n foaie,
Inima în flăcări zbiară.
Desluşesc în depărtare
Şanţuri pline de mâl crud,
Lacrima îmi e datoare,
Nu mai văd, nu mai aud.
Dau să-mi regăsesc menirea,
Răspândită printre flori,
Să-mi recapăt înfrunzirea
Crengilor frânte de mori.
Vântului să-i dau pedeapsa
Meritată, pe vecie,
Să-mi înlăture eclipsa
Hărăzită din pruncie.
Lupilor să le dau luna
Pentru urletul pierdut,
Să-nlătur din flăcări bruma
Trădătorului vândut
Pun răscrucea la fântână
Să-i descopăr claritatea,
Sparg oglinzile în mână
Să le-alung naivitatea.
Vorba crudă dovedeşte
C-a uitat să se mai coacă
În cuptorul ce mocneşte
Doar cu-n vârf firav de cracă.
Răsucesc o stea pestriţă
Dintr-o altă emisferă,
Strâng iluzii în lădiţă
Pentru-o viaţă efemeră.
Cioburile se-nspăimântă
Risipite pe sub plajă,
Zborul meu din nou încântă
Prinde viaţă, plin de vrajă.
Trestia, plângând, se ţine
De o lamă de cuţit,
Versul curge şi revine,
Niciodată n-a minţit.
Sub metafora pufoasă
Lacrima s-a estompat,
Muza n-a fugit de-acasă,
Doar cerul s-a bifurcat.
Izgonit dintr-o poveste
Se înalţă norul sfânt,
El mă susţine pe creste
Iar, Dumnezeu pe pământ.
Postări
