De-atâtea ori m-am simţit o nălucă
Înveşmântată-n arşiţă şi ger
Încât, din suflet, lacrima-mi usucă
Versul, pe care pot să-l mai ofer.
De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul
Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă
Încât, acum, când dăruiesc cuvântul
Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.
În seara asta aş clădi un pod pavat cu flori de dor Şi cupe de nectar cuprinse în versuri albe de poem, Să-ţi pot şopti, doar cu privirea, nemuritorul: "te ador!" Să-ţi dăruiesc iubirea pură, ascunsă-n pieptu-mi cât un ghem. În seara asta, liniştită, pe umeri, aripi mi-aş posta, Cu flacăra iubirii noastre stelele toate să le-aprind, Şi aş zbura, numai spre tine, în somnu-ţi lin aş acosta Să te privesc doar o secundă, visele să-ţi sărut zâmbind. În seara asta, ţi-aş culege stelele toate rând pe rând, Să-ţi luminez paşii cu ele, pe podul dorului să urci, Să mă răsfeţi cu sărutări păstrate-n inimă şi-n gând, Din sufletu-ţi divin, palete de curcubeu viu să-mi aduci.
Am tot sperat că-s vinovată, Că eu dau "răul absolut", Iar lumea toată e curată, Doar toţi am fost şi vom fi lut... Am tot sperat că-n astă viaţă Eu sunt cea care am greşit, Dar, cum pe frunte sau în faţă Iese gândacul rătăcit..., De ştii să-i împleteşti o plasă, În ea să intre cu tupeu Simţindu-se la el acasă, Deşi propietar sunt eu..., Văzând că-s calmă şi concisă, În propiul venin s-a-necat. Nici nu visează că-s decisă Să lupt cu-n parazit ciudat. N-am otrăvit nici o furnică În viaţa mea, am plâns mereu, Şi de aceea nu-mi e frică Decât de Bunul Dumnezeu! N-am aşteptat să moară mama Să-i moştenesc averi sau bani, Pe mine nu m-apucă teama Nici de amici nici de duşmani. Eu am muncit, nu am furat Să-mi hrănesc pruncii, să-i educ Sufletul îmi este curat Deci, anonimule, în nuc Nu am de gând să urc deloc, Oricât ai spera tu s-o fac, Chiar dacă am pe suflet foc, Prea mult timp n-am de gând să zac. Am să renasc, cum fac mereu, A mea cenuşă nu se pierde M-ajută Bunul Dumnezeu Să fiu puternică şi verde!
Mă minţi frumos, mă minţi zâmbind, Mă minţi cu vorbe dulci, mieroase, Deşi ştii sigur că nu tind Să cred în visele frumoase, Mă minţi şi nu e prima oară Mă minţi că cerul e-nnorat Deşi de mult nu plouă-afară Ci doar obrazul mi-e spălat. Mă minţi să-mi alungi suferinţa, Mă minţi crezându-mă copil Deşi îţi cer îngăduinţa De mult, să abordezi alt stil. Ştii că iubirea mea-i curată, Ştii că nu mint nicio secundă, Mă minţi şi nu e prima dată Când lacrimile mă inundă. Ştii că minciuna mă răneşte, Ştii că din dragoste te iert, Mă minţi, minciuna mă loveşte! Dar te iubesc şi-asta e cert!
Te-ascunzi în lumea asta mare Ca un copac cu fructe coapte, Când ţi-am rămas deja datoare Cu-acele două, calde, şoapte, Te-ascunzi în nopţile-nstelate Ca răul printre stânci curgând Şi-n nopţile catifelate, Mi te strecori ades în gând, Mă scurg pe pieptul tău, izvor, M-arunci din stele-n altă lume Şi printre versuri călător Îmi sorbi secretul fără nume. Te-ascunzi în lumea asta mare, Un lanţ muntos acoperit Cu fulgi de nea, dintr-o ninsoare Ce nicicând nu s-a potolit. Te-ascunzi ca ceru-n nori grăbiţi, Mă urmăreşti seară de seară Nu ai şi nu poţi să mă uiţi, Doar împreună o comoară Se poate împleti pe veci, Deşi te-ascunzi, nu reuşeşti Din al meu suflet să mai pleci, Din simplu fapt că mă iubeşti!
Noapte crudă, fără vlagă, Te-aş aşterne pe-o câmpie, Să te-adorm o viaţă-ntreagă Să nu mă mai simt pustie. Noapte crudă, dureroasă, Te-aş închide-n zori cu rouă Să-ţi pictez firea hidoasă Cu braţele amândouă, Aruncând raze de stele Peste bolta înnorată Şi din lacrimile mele Să-ţi dau dragostea curată. Noapte crudă, fără vise, Fără somn, fără vreo şoaptă, Din cuvintele nescrise Ţi-aş clădi ruga ce-aşteaptă Să se facă dimineaţă, Cerul să îmi lumineze Pentru prima oară-n viaţă, Drum prin neguri să paveze, Să repreiau hamul vieţii Ce simt c-am scăpat din mână, Şi prin densitatea ceţii Rătăcesc ca o nebună Ce mai crede încă-n bine, Ce mai speră-n cer senin... Noapte crudă, fără tine Doar şerpii-ar avea venin, Doar vulpile-ar fi şirete, Roua-n iarbă ar sclipi, Stelele-ar zâmbi în plete Până-n cea din urmă zi.
Cu unghiile frânte, cu degetele roase, Cu sufletul în flăcări, dorinţa de real..., Cutreier amintirea, sorb clipe furtunoase, Urc câte o frântură, mă prăbuşesc la mal, Simt lumea năpădită de false aparenţe, Ascunsă sub perdele de rugăciuni perfecte, Avide-n bunătatea stropită cu absenţe, Încurajând minciuna crescută în defecte. Cu buzele tocite, răcnesc fără putere, Scârm muntele durerii ce mi se-nalţă-n drum, Mă ridic o secundă, sperând să am vedere Atâta timp cât viaţa nu se transformă-n fum. Văd lumea îmbâcsită cu scuze şi ştiinţă, Cerşind iertarea sfântă doar pentru-a face loc Altor păcate grele făcute-n pocăinţă, Supranumite-n grabă, soartă, destin, noroc. Mulţi, cei săraci cu duhul, lăudăroşi cu rang, Lovesc cu disperare, făr-a gândi vreodată Că oricând pot cunoaşte al vieţii bumerang, Că nimic nu primim, pe lume, fără plată. Chiar dacă tac strivită sub muntele durerii, Şi nu e prima dată când Domnul mă încearcă, Nu mă voi da înfrântă de dragu-abandonării Voi deveni oceanul purtând ultima arcă, În ea, ca pe-o comoară, iubirea voi păstra Ferită de-ntuneric, ferită de cruzime, Cu aripa rănită, veşnic voi demonstra Că lacrimile mele pot mângâia în rime.
Ce mult aş da să pot rosti că te-am uitat! Ce mult aş vrea să pot şopti: nu te-am visat! Cât mi-aş dori să te alung în depărtări! Prin noaptea grea, să trec mai iute până-n zori. Să te înec în zeci de lacrimi şi-n suspin, Să-mi amintesc de tine doar ca de un spin, Să uit c-ai fost un trandafir catifelat, Să-mi spun că eşti un vis..., n-ai existat. Nici măcar paşii să nu-mi amintesc... Dar aş minţii, n-ar fi corect... eu te iubesc!
Ce mult aş da visul pierdut să-mi retuşez Să-ţi uit parfumul, să nu mă-ntristez, Să nu te port cu mine-n suflet zi de zi Să redescopăr bucuria de-a zâmbi. Să-mi regăsesc pacea la al tău piept, Ce mult aş da să fii aici, să nu te-aştept! Să ne ascundem de necazuri şi dureri În vraja ploii oglindită-n primăveri, Să îmi aşterni în palmă praf ceresc... Ce mult aş da să te aud... eu te iubesc!
De unde vii, din ce amurg? De unde ştii ce lacrimi curg Pe-obrazul sufletului meu? De ce-mi rosteşti vorbe cereşti? De ce mă cerţi când îmi zâmbeşti Şi mă ridici când mi-este greu? De ce mă-ntrebi când îmi răspunzi? În viaţă vrei să îmi pătrunzi Precum se naşte-un curcubeu? De ce pui nori în trei culori Pe cerul meu şi mă măsori Cu agerimea unui leu? De ce m-azvârli şi mă rechemi, Mă luminezi şi mă blestemi, Mâine şi ieri, azi şi mereu? De ce nu-mi spui de unde eşti, Când cu migală mă-oblojeşti, Eşti flacăra lui Prometeu? De ce nu-mi dai un strop de Rai, Din cerul nopţilor de Mai, Pictate-n vers, cum fac şi eu? De ce mi-auzi doar ochii uzi, Şi-n suflet, tainic, îmi pătrunzi, Iubitul meu?