De-atâtea ori m-am simţit o nălucă
Înveşmântată-n arşiţă şi ger
Încât, din suflet, lacrima-mi usucă
Versul, pe care pot să-l mai ofer.
De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul
Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă
Încât, acum, când dăruiesc cuvântul
Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.
Înger răpit de coala-mi albă, Nu-mi uda paginile triste! Lacrima ta, precum o salbă Ascunde-o-n zori printre batiste! Răsari ca Luna printre stele! Răsări ca punctu-ntre cuvinte! Din toate versurile mele Te-aş implora, să iei aminte Când se preling, se opintesc, În timp ce sufletu-mi săruţi... N-am să-ţi mai spun cât te iubesc, N-am să te rog să mă asculţi! Pe-aripa ta voi picura, Din zbor grăbit spre unic nor, La pieptu-ţi cald voi murmura, Topindu-mă în al tău dor, Nobleţea unui curcubeu Şi măreţia unei stânci, Sub care mă ascund mereu De ochii tăi senini şi-adânci.
Plouă cu durere, ninge cu suspine, Lacrimile grele ne curg din retine De-adevărul, care, e mereu ucis Sub puhoi de "sigur" şi munţi de "precis".
Arde miezul zilei sub greaua povară Şi-n tupeu sălbatic gerul ne-nconjoară, Ne străpunge pacea pe câmpul de luptă, Veninul furtunii din senin se-nfruptă.
Ţipă de durere tăcerea din noi Iar nemărginirea se destramă-n ploi, Ne omoară visul mahării cu bani, Îngropând speranţa pe sub bolovani.
Ne lovesc cu patos peste demnitate Îngropând şi visul renăscut în noapte, În sunet sarcastic se-avântă spre cer Ridicând minciuna la rang de mister.
Dintr-un strop de suflet, cât un puf de nor Mă ridic semeţ, pentru viitor, Să salvez, din gheara nopţii, strălucirea Oricât voi scălda cu lacrimi, iubirea.
Îmi e teamă de-ntuneric! Întunericul din soare, De tăcerea aşternută peste-a munţilor ninsoare, De lumina orbitoare a-ntunecatei fiinţe Ce plăteşte, nesătulă, omenia-n suferinţe, Îmi e teamă de covorul roşu, aşternut la uşă Care-ascunde, printre trepte, otrăvitoare căpuşă. Îmi e teamă de răspunsul crud al copacilor copţi Fiindcă nu-mi iese din minte goliciune-acelei nopţi. Îmi e teamă să-ntorc clipa, răsfoită la final, Să citesc negru pe alb, masca unui carnaval. Îmi e teamă să descopăr c-am avut sfânta dreptate Şi din clipa următoare, să păşesc spre libertate, Să inund bolta cu-n răcnet, provocând vreo avalanşă Pe covorul plin de zgură, nedorindu-mi vreo revanşă, Să rostogolesc pe-obrazul fript de cearcăne şi zloată Universul altor lacrimi, răstignite pe o roată, Îmi e teamă de durerea crenguţelor din grădină Ce foşnesc de-a mea durere, suferind fără vreo vină.
Plânge muntele-n izvoare, Plânge ceru-n ploi de vară, Plânge tâmpla cu sudoare, Sufletul îmi plânge iară... Plânge Eminescu-n ceruri C-am udat cu lacrimi rima, Stelele-ascunse sub nouri Plâng de şi-au pierdut lumina. Plânge salcia pe maluri, Plâng şi macii în câmpie, Cu mine, plâng mări în valuri, Numai versul mă mângâie. Plâng petalele de nalbă Peste geana diminetii, Stropii îngânaţi în salbă Izbucnesc sub stâncă vieţii. Plânge-n depărtări vioara Lângă clape de pian, A sosit în grabă seara Fără de muzician. Plânge streaşina mâhnită Şi fereastra larg deschisă, Printre versuri rătăcită N-am să mă declar învinsă!
Am coborât năvalnic în grota vieţii crude, Spărgând ferestre-n răcnet, am imortalizat Secvenţele durerii, l-am implorat pe Jude, Sufletu-n mine zace rebel carbonizat...
Am licărit o clipă sub tăceri mormântale, Sorbind cu linguriţa din zorii următori, Mi-am implorat fiinţa să se ridice-agale Dar rădăcina-mi piere sub caldele ninsori.
Am ridicat o geană punând semn între file, Cu braţul drept pictez câte un vers pitic Deşi în labirintul de mii şi mii de mile Mă răscolesc furtuni în stil acrobatic,
Deşir surâs minuscul săpând adânc în noapte Legenda dimineţii-n amurgul avansat, Împletesc flori din roua pierdută printre şoapte Urcând treapta secundei ce m-a încătuşat.
Printre sutele de lacrimi metamorfozate-n vers Mă perind, cu-n gând lăuntric de a împărţi căldura Sufletului vătămat, presărând în Univers Dragostea fără de margini, cea care alungă ura, Dragostea nepieritoare, fără pată, fără nori, Picătura de splendoare, catifeaua din petale, Tălmăcind cuvântul tandru cu arome de culori, Prind în geană dimineţii curcubeul ce-n cristale Culese din iarbă crudă a zorilor renăscuţi Drum spre tine să-mi aştearnă, aripi să îmi dăruieşti, S-alergăm prin iarba vieţii, până la stele, desculţi... Şoptindu-mi că niciodată nu-ncetezi să mă iubeşti.
Dumnezeule din ceruri, Dumnezeule din... toate! Cum să fac să-ngrop durerea, să pot merge mai departe? Cum să uit că pe-astă lume am avut milă de toţi Şi după un timp anume m-au trădat ca nişte hoţi? Cum să uit c-am dat şi pâinea de la gura mea, în viaţă, Iar acum, ca drept răsplată, trăiesc fără de speranţă? Cum să uit că n-aveam tihnă şi nu mi-a păsat de mine...? Iar acum, Prea Sfinte Doamne, acum..., te întreb pe Tine: Tu, cu mila Ta imensă, unde-ai fost când fiul meu Avea nevoie de Tine? De ce m-ai lăsat la greu? Cui să-i mai cer îndurare? Milă cui să mai cerşesc? De ce mi-aş dori o clipă, o clipă să mai trăiesc? Doar să mă ascund sub lacrimi, să mă mint că va fi bine? Doar fiindcă mai aud încă: "mai e nevoie de tine!"? Ce nevoie-aveţi de mine? Doamne! Dumnezeul meu! Sufletul mi-e ars în flăcări, nicicând nu voi mai fi eu! Cu atâta scrum pe suflet, cu-aşa lacrimi sângerii... De unde să am putere să-mi doresc alţi zori de zi? El acolo putrezeşte? Nu Îl auzi cum mă cheamă? Nu L-ai auzit în noapte când mi-a spus: "-Nu mai vii, mamă?" Pentru mine nu ai milă? Eu n-am tată niciodată? Am obosit ducând crucea, fără mamă, fără tată! Din cinci flori crescuţi cu grijă, doi ai luat lângă Tine Cui să-i mai cer îndurare? Cui îi e milă de mine??? Dacă Tu, Mărite Doamne Ţi-ai dat Fiul pentru noi, De ce-mi fierbi sufletu-n lacrimi şi mi-l lepezi în noroi? Ţi-am fost eu necredincioasă? Nu Te-am slăvit îndeajuns? Atunci Doamne!!! Unde eşti? De ce stai de mine-ascuns? Toţi îmi spun să trăiesc clipa, trecutul să-l las în urmă, Însă nu au cum să vadă durerea ce nu se curmă. Că ţărâna mă apasă pe suflet şi putrezesc În acelaşi timp cu el, deşi tot mai folosesc Apă, aer, chiar şi hrană, fără ţel şi fără vrere, Nici măcar nu las în urmă cine ştie ce avere... Toţi îmi spun că răul trece, precum trece orice val, Deşi văd ce va fi mâine: "bine" superficial. Eu de unde să am milă pe-acest pământ plin de spini? Când în urma lui rânjesc fără teamă colţi de câini, Eu, ce-am îndurat atâtea, doar să îi fie lui bine, Cât să mai îndur şi-acuma când L-ai luat de lângă mine? Cât să le suport tupeul şi minciuna fără teamă, Când arde sufletu-n mine de numai ştiu cum mă cheamă?
Visez, în noapte, stele pline De dragoste aprinsă-n piept, Visez să fug de lângă mine Pe-o stea albastră, să te-aştept Visând, în zori, c-am existat Lovită de furtuni şi ger, Că-n lacrimi sute m-am scăldat Şi-am năpustit strigăt spre cer Nemărginit şi inegal, Spărgând cu el un nedescris Ţărm biruit de-al vieţii val, Nescris în niciun manuscris.
Visez s-adorm pe-o plajă plină De buruiana dimineţii, Să pot reda, din zori, lumină În toate paginile vieţii.
Visez să-mi cumpăr dintr-o piaţă O zi, în care să zâmbesc Cum n-am făcut-o-ntreaga viaţă, Visez de fapt doar să trăiesc, Să mi se facă dor de lacrimi, Să n-am motiv de-a le vărsa, În tolba nopţii s-ascund patimi, Să n-ai cum mă controversa. Să-mi spui că sunt doar pentru tine, Să-ţi spun că pentru tine cânt Visând pe culmile alpine, Cu-ochii deschişi pe-acest pământ.
Am urlat de disperare, Glasu-n nori mi-a-nţepenit, Am zbierat atât de tare Şi-n durere-am amuţit... Mă priveaţi fără putinţa De-a mă ridica din groapă, De a-mi sfârşi suferinţa Ce nu e deloc o joacă. Un cuvânt, din fiecare Suflet plin de Dumnezeu, S-a transformat într-o mare Putere, pe care eu Pe inimă mi-am postat-o, Cu ea zilnic m-am hrănit Iar durerea-m transformat-o În vers cald, neşlefuit. Voi, prieteni minunaţi, Cu căldură şi iubire M-aţi salvat, ca nişte fraţi, Pe linia de plutire M-aţi readus în sfârşit, De-acum sunt în siguranţă, Cerul din nou mi-a zâmbit Şi mi-a dăruit speranţă. Prin voi toţi, m-am regăsit, Mă ridic şi voi porni Pansând sufletul rănit Cu versul meu, zi de zi.
Postări
