Îmi e teamă de-ntuneric! Întunericul din soare,
De tăcerea aşternută peste-a munţilor ninsoare,
De lumina orbitoare a-ntunecatei fiinţe
Ce plăteşte, nesătulă, omenia-n suferinţe,
Îmi e teamă de covorul roşu, aşternut la uşă
Care-ascunde, printre trepte, otrăvitoare căpuşă.
Îmi e teamă de răspunsul crud al copacilor copţi
Fiindcă nu-mi iese din minte goliciune-acelei nopţi.
Îmi e teamă să-ntorc clipa, răsfoită la final,
Să citesc negru pe alb, masca unui carnaval.
Îmi e teamă să descopăr c-am avut sfânta dreptate
Şi din clipa următoare, să păşesc spre libertate,
Să inund bolta cu-n răcnet, provocând vreo avalanşă
Pe covorul plin de zgură, nedorindu-mi vreo revanşă,
Să rostogolesc pe-obrazul fript de cearcăne şi zloată
Universul altor lacrimi, răstignite pe o roată,
Îmi e teamă de durerea crenguţelor din grădină
Ce foşnesc de-a mea durere, suferind fără vreo vină.
Postări
Să ştii că nu eşti singură pe lumea asta! Orice răsărit de soare poate să însemne şi altceva. Viata este făcută din coborâşuri si urcuşuri.
RăspundețiȘtergereDumnezeu ne iubeşte, el are un plan bun pentru fiecare dintre noi. Sfârşitul nu-i aici.
Aveţi dreptate, sfârşitul nu-i aici!
RăspundețiȘtergereŞtiu că nu sunt singură pe lume!
Ştiu că nu sunt singura care sufăr!
Ştiu că sunt şi alţii care suferă mult mai mult ca mine!
Dar sunt tot aşa de sigură că fiul meu nu are linişte acolo până nu-l ajut!
Ştiu că Dumnezeu are milă şi iertare pentru toţi, ştiu, dar nu am odihnă, atâta timp cât "sfinţii de pe-aici" se comportă aşa cum se comportă.
De acolo el nu mai are nici o putere, dar tocmai din această cauză eu trebuie să fac ceva.
Nu-l pot părăsi aşa. Eu i-am dat viaţă! Chiar şi după trecerea lui în nefiinţă, eu tot mamă îi sunt!