Din prea multă oboseală

Tu…
cum faci să nu obosești?
După ce te ascunzi?
Câţi copaci urlă sub îmbrățișarea ta?
Câte păsări suspină
și
câte stele pier tremurând de teamă că pieri?

Tu…
cum te strecori printre lespezi?
Dar de sloiuri cum te ferești?
De ziduri pătate cu ciumă,
de gunoaie cum te ascunzi?
Câte clipe se irosesc pierzându-te?
Câte lacrimi
aduni în cele două sfere verzi
sau albastre, negre, căprui
sau… nevăzătoare?

Tu…
cum reușești?

Eu am obosit să mă schimb,
să mă autocontrolez,
să pun stelele mai presus decât Cerul…
doar pentru a-ți câștiga un amărât de zâmbet.