Am tăcut...

Am tăcut... s-adun din toate
Câte-un strop, o picătură...
N-am făcut din ziuă noapte,
Dar nici din dragoste ură.
Am tăcut, privindu-ți ochii
Ce de mult nu m-au văzut
N-am schimbat iubirea-n rochii,
Mi-am dorit doar să te-ascult
Ca pe-o zi de primăvară
Dup-o iarnă nesfârșită,
Ca pe-un iz de floare rară
Într-o lume împietrită
Mi-am dorit să-ți simt parfumul
Într-o junglă-incendiată
C-un zâmbet să-înlături fumul...
Să-mi dai dragostea curată
Ca pe un strop de culoare
După-un lung drum prăfuit,
Să-mi aduci în suflet soare
Și-un sărut de bun venit.
Am tăcut... cum tace norul
Când seninul îl inundă
Și-am strâns lacrima din dorul
Ce-mi îneacă noapte-adâncă.
Am tăcut visând pe culmea
Norilor cu piscuri 'nalte,
Am tăcut, a trecut vremea
Iar tu ești tot mai departe ...

Printre randuri de-ascultati...

De mult nu s-a întâmplat
Aşa mult să rătăcesc...
Nici nu m-aș fi așteptat...
Astăzi stau și recitesc...
Ascult ceea ce-mi alină
Sufletul și inima
Să nu mai plâng în surdină,
Dar nu mai găsesc rima....

Pentru cei ce sunt obișnuiți să citiți totul în vers...
am o mare rugăminte:
Vă rog să-mi iertați acest mare lapsus!
Bineînțeles ca sunt unele motive , dar...
Totuși vă invit pe primul meu blog pentru a citi
printre rânduri ...sunt sigură că veți reuși să
înțelegeți ceea ce simt de duminica seară și nu numai.
Nu în ultimul rând...as vrea să-i mulțumesc amicului meu
Andrei pentru că îmi citește versurile!

http://danap.ablog.ro/2010-05-11/printre-randuri-de-ascultati.html

Mai mult ca niciodata

În seara asta parcă, mai mult ca niciodată
M-am simțit încolțită de dorul tău nebun
În seara asta poza-ți s-a lăsat iar spălată
De mii de lacrimi, însă...oare cui să o spun?
Tu ai uitat de mult probabil că exist
Crezând c-am să te uit doar într-un singur ceas
Nici n-ai cum să visezi, sufletul mi-e-aşa trist
Iar lacrima-mi pătrunde în suflet și în glas,
Am încercat să fiu aşa cum m-ai rugat
Să-înlătur lacrima și să fiu realistă,
Dar n-am nici o putere, în minte te-ai mutat
Te-ascult și te privesc, nu șterg, aş fi mai tristă.

Un vis dezordonat...

Bolnavă de a ta iubire încerc să pun geană pe geană,
Încerc s-adorm,
Timpul să-l trec pe-un pod de vise condesat
Ajung în somn,
Tresar plângând, din somn te strig cu dor și teamă,
Erai aici, m-ai mângâiat,
Doar te-am văzut, doar te-am simțit, doar te-am visat...
E doar un vis dezordonat?
De ce tresar ca o nebună? de ce pacea nu-mi găsesc?
De ce-n vise mă inunzi?
Cine poate să îmi spună de ce încă te iubesc?
Când tu zilnic te ascunzi...

Vreau să ies din ploaia asta!

Vreau să ies din ploaia asta, să te-alung în depărtare,
Vreau să deslușesc misterul, să știu de ce ploaia doare,
Să-mi spui unde îmi e somnul, de ce în noapte persiști,
Vreau să plec, plouă cu ochii ce privesc spre tine triști.

Vreau să scap de sub umbrela iubirii născute-n ploaie,
S-o strivesc ca pe-o secundă, s-o înlătur pe o foaie,
Lupt cu mine zi și noapte, lupt din minte să te scot,
Dar e ploaia lângă mine, deși știu c-am pierdut tot.

Vreau să ies din ploaia asta, să mă scald în băi de soare,
Vreau să-ntorc timpul, deși, plouă cu-a ta sărutare,
O ploaie de primăvară, doar ea este vinovată,
Poate spăla tot pământul, dar nu dragostea curată.

Platonica iubire

A plouat, eu am stropit, asta chiar nu mai contează,
Am tot șters necontenit, totuși nu se luminează...
Undeva adânc rămâne un suspin prelung de dor
Îl ascund pe altă lume, chiar de mâine-mi spun că zbor
Dar degeaba, în uitare n-am putere să te-alung,
Alung tot ce-mi iese-n cale....de trei zile nu mai plâng
Mai păstrez câteva rânduri din platonica iubire...
Le citesc, le recitesc, sunt doar plină de uimire
Neînțelegând de fapt ce s-a întâmplat cu noi
De ce floarea s-a uscat, de ce-împart totul la doi
De ce doare-aşa de tare când n-a fost nimic prea mult
Doar sărutări și iubire...totuși de ce-aş vrea s-ascult?
Glasul tău lumină-n noapte, steaua mea nemuritoare
Limpede izvor de stele, de ce inima mă doare?

Privind spre cer

Privesc spre cer, zăresc pământul,
Drumul din nou s-a bifurcat,
M-a adiat pe frunte vântul,
De-un nor veșted m-am agățat
Ca un paianjen fără plasă,
Ca un gândac fără cartof,
N-am loc sub cer, n-am loc în casă,
Nu vreau să-mi fac loc sub pantof.
Miriapodul m-a atras
Sperând că se va înfrupta
Din seva mea doar într-un ceas
Ne mai crezând că pot lupta
Cu bătăturile lui vechi,
Cu step-ul lui prea sacadat
Ce mă pătrunde prin urechi,
Ceru-i senin, s-a luminat
Împletind norii-într-un taifun,
Valul durerii-a estompat,
Pe-un colț de stea dorul nebun
A curs, a curs și s-a uscat.

Privesc pământul și zăresc
O stea-n căușul palmei mele,
Cu dragoste o învelesc,
Sunt un paianjen prins de stele
Cu-n fir subțire, obsedată
După iubire, doar iubire,
Dar nu cea moartă, cea curată,
Din palme-mi cresc mai multe fire,
De alte stele-am să m-agăț
Mă voi plimba cu Carul mare
Și Carul mic să mă răsfăț
De la Luceafăr pân-la Soare.

N-a fost sa fie...

Să plec din nou spre altceva...de-atâtea ori m-am ridicat
În viața mea, de-am obosit...
S-o pornesc iar...cum aş putea?...când s-a topit?...când s-a stricat?
Și dacă iau alt drum greșit?
Nu mai am chef, nu am putere, în litere m-aş îneca...
Dacă-i târziu...de s-a sfârșit...
Oare de ce-aş mai încerca, oare ce rost ar mai avea?
E prea târziu, m-am ofilit.
Genunchii mi i-am tot pansat și am pornit-o înainte
Mulți au mai râs și au dansat
Pe-al meu mormânt cu buruieni și-o inimă fără de minte,
Însă nu am capul plecat,
Privesc spre cer, fără rușine, mi-e teamă doar de Dumnezeu
Că nu mă poate, de-astă dată
Ajuta cum face mereu, de astă dată-i mult mai greu...
Credeam în dragostea curată...
În zori cu iarbă rubinie, în trandafirul parfumat,
În zborul nostru din robie
Spre spicul speranței pierdute, spre curcubeul dezmierdat,
Dar, s-a sfârșit...n-a fost să fie...

Prin cenusa...

Sângele nu a curs, așchii nu au sărit,
Cerul mă găzduia pe norul plin de zgură,
Cuvântul se năștea când soarele-a murit
Și-am rămas fără sunet, l-am înecat în gură.
Spasmele îmi umpleau pieptul fără-încetare,
Vroiam să strig, să zbier, să țip ca o nebună,
Să spun ce simt, să mor, să spun ce rău mă doare...
Dar... cum și când și cui? până și blânda Lună
A dispărut de teamă să nu o întristez,
În noaptea absolută nici ea nu vrea s-apară,
S-a învățat cu mine să zbor și să vibrez...
Nu vrea să-mi bea licoarea din seara-asta amară
Flacăra din retină, săgeata din cuvânt
Mi-au împietrit fragmentul de seară-înmiresmată
Lăsând în urmă groază... sânge coagulând
Din creștet până-n tălpi, m-am scurs ca o prelată
Plină de norii groși, uciși pentru vecie,
Fără de reflectoare m-am târât prin cenușă...
Nimeni nu poate spune, nu are cum să știe...
Cât de mult am sperat că vei intra pe ușă,
C-ai să renaști pe-aleea fără vreo buruiană
Că-mi vei opri, din drumul fără de bariere
Stropii fierbinți, de-acum, nelipsiți de pe geană,
Dar nu cred că-ți mai pasă nicicând de-a mea durere.

Un porumbel

Am prins din zbor un porumbel.
Nu s-a zbătut, nu s-a ferit
Mi-a fost așa milă de el...
În ochi candid când m-a privit,
L-am mângâiat pe o aripă,
I-am spus în grabă un poem
Și i-am șoptit: nu-ți fie frică!
N-am să te strig, n-am să te chem
Nu-ți fie teamă-acum de mine,
Aripa nu-ți voi dezmembra,
De-acum depinde doar de tine
La ce-înălțimi mai poți zbura.
Era de-un alb fermecător...
Aripile i-am sărutat...
Numai atât, iar azi de dor
Oftez într-una, neîncetat.
Un porumbel plin de dorință
Platonic m-a divinizat...
Aripa lui de suferință
Doar c-un sărut i-am vindecat,
Un sărut doar și-o mângâiere,
Numai atât, nimic mai mult
El zboară , eu zac de durere
De-acum e-un porumbel adult
E realist, chiar dacă zboară...
Nu toți porumbeii-s perfecți,
El a ales calea ușoară...
Eu am rămas printre poeți.