Un porumbel

Am prins din zbor un porumbel.
Nu s-a zbătut, nu s-a ferit
Mi-a fost așa milă de el...
În ochi candid când m-a privit,
L-am mângâiat pe o aripă,
I-am spus în grabă un poem
Și i-am șoptit: nu-ți fie frică!
N-am să te strig, n-am să te chem
Nu-ți fie teamă-acum de mine,
Aripa nu-ți voi dezmembra,
De-acum depinde doar de tine
La ce-înălțimi mai poți zbura.
Era de-un alb fermecător...
Aripile i-am sărutat...
Numai atât, iar azi de dor
Oftez într-una, neîncetat.
Un porumbel plin de dorință
Platonic m-a divinizat...
Aripa lui de suferință
Doar c-un sărut i-am vindecat,
Un sărut doar și-o mângâiere,
Numai atât, nimic mai mult
El zboară , eu zac de durere
De-acum e-un porumbel adult
E realist, chiar dacă zboară...
Nu toți porumbeii-s perfecți,
El a ales calea ușoară...
Eu am rămas printre poeți.