Cu tot sufletul meu

De-aș fi visat că sufletu-mi va plânge,
Că lacrima-mi va fierbe pe retină,
De-aș fi știut, de fapt, că voi ajunge
Să urlu-n mine, fără nicio vină…

De mi-ar fi spus stelele într-o seară
Ce voi simți, citind cu... ochi și gând,
Ce șade scris, și cât o să mă doară,
Le-aș fi ucis pe toate… rând pe rând...

Aș fi pus lacăt inimii, în grabă,
Pe veci să nu mai simtă,... sau să vrea,
Aş fi vândut-o zilnic pe tarabă,
Și munții i-aş fi dezrobit de nea...

De mi-ar fi spus o biată ghicitoare
Cum mă voi comporta simțind trădarea,
Mi-aș fi călcat inima în picioare
Şi-n lacrimile mele-aș fi stors marea.

De ce nu pot și eu, ca orice... șoaptă,
Să mă strecor prin toate, cum o fi…?!?
Să nu-mi mai pese nici de fructa coaptă,
Nici de tulpină, frunză, struguri, vii…

De ce adaug,..fără bariere,
În tot și toate, suflet, lacrimi, har?
Apoi, lovită crunt, trec prin durere
Ca și când moartea ar fi al meu dar.

De ce pun suflet, fără să îmi pese
De mine, nici măcar cât un fior…?
Și-apoi, lovită crunt, inima-mi ţese
Suspin și lacrimi… cu-același fuior…

Mă sting mai mult un pic, pe zi ce trece,
Mă șlefuiesc ca marmura urlând în chin,
Trăiesc o zi și-n lacrimi mor cât zece,
Punând în toate suflet… mult, puțin…?!?

Nici nu mai știu de ce-aș iubi aiurea,
Când eu sunt doar un strop, o picătură,
Nu pot să-mi tai sufletul cu securea,
Dar pot da dragoste în loc de ură.

Și îți voi da, chiar de va fi să-mi scutur
Inima de durere, zi de zi…
Voi rătăci-n suspine, ca un flutur
Pe câmp... și cu tot sufletul te voi iubi!

Unde s-a născut trădarea?

 

 

 

 

Într-o joi, de dor mânată,
prinse Ana-a se îmbrăca
cu fustiţa ei crăpată,
o cămaşă şi-o sanda.

În gentuţa ei de vară
puse-n grabă, cu iubire
o pâinică, rotunjoară,
şi plecă la întâlnire.

El, drăguţul, sus pe schele,
şi-l închipuia, Anuţa,
se roagă mereu la stele
să îmi sărute mânuţa.

Şi aşa nu am ce face,
ziua întreagă pe Facebook,
mie de Manole-mi place
şi pe şantier mă duc.

Zadarnic îi spune mama:
Stai acasă şi învaţă!
Ana nu distingea drama
ce se ascundea în ceaţă.

Îşi luă geanta şi porneşte,
fără-a se uita 'napoi,
spre cel pe care-l iubeşte
visând o secundă-n doi.

Merge-o staţie, sau două,
nici nu-i aşa de departe
şantierul. Pân'  la nouă
totul va fi ca la carte.

La un colţ, când semaforul
era mai roşu ca focul,
de la spate-o-mpingea dorul
şi-n grabă, s-a plesnit tocul.

Ana, pură si frumoasă,
şi-a luat tocul în mână
şi-a pornit-o curajoasă,
traversând ca prin furtună.

Peste drum, pe şantierul,
unde îşi ştia iubitul,
se-ascundea adânc misterul
care alungă apetitul.

El, cu pofta-n cui de pâine
coaptă de un suflet pur,
cu două pahare pline
cu bere, zăcea mahmur.

Lânga el o blondă fată
cu părul făcut inele,
îl desfăcea la cravată
rostindu-i cuvinte grele.

- Zaci, de-atâta băutură!
Nu te mai saturi, bărbate?
În nimic nu ai măsură?
Aşa bei şi zi şi noapte!

Pâinea-n geanta Anei, caldă
se împotrivea să iasă.
În lacrimi fierbinţi îşi scaldă
ea, ochii verzi de crăiasă.

Se opreşte, îi salută...,
cu-aroganţă o ignoră,
ea se-ntoarce abătută
acasă... biata minoră...

De o lună şi mai bine
de când Manole, în piaţă,
în magazinul de pâine
i-a spus: Ană, tu-mi dai viaţă!

Ana îşi clădise-n taină
vise multe, nedormită.
Le pusese într-o haină
din dulap, împăturită.

Cu Manole-şi visa viaţa
film de dragoste cu miere,
neştiind că dimineaţa,
prin ceaţă, găseşti durere.

Neştiind c-o altă Ană
în zid şi-a găsit sfârşitul,
fiindcă n-a ştiut ce dramă
îi pregătise iubitul...

Rămăsese întrebarea
nerostită, între buze,
unde s-a născut trădarea?
Între două-autobuze?

Într-o zi, sau într-o seară
când pe ceruri se nasc stele?
Când curge mierea amară,
sau când bătea vântu-n vele?