Noapte de răscoală

 

 

 

O noapte de coșmar a vrut să-mi pună,

sufletul plin de lacrimă, în smoală,

 din mers..., totul voia să mă răpună,

să mă abată... noapte de răscoală...

 

Nu mai aveam putere să-mi port vina

de a trăi cu tot ce mă-nconjoară,

mă mistuiau arsuri de pe retina

durerilor... pentru-a mia oară.

Zadarnic imploram puteri divine

să mă salveze sau să mă ignore,

eram deja la pragul care ține

speranța-n mâna clipelor majore.

Un suflet mă ținea de mâna dreaptă

cu o blândețe fără de hotar,

deși-i spuneam că Iadul mă așteaptă,

mă implora să rămân, în zadar.

O noapte-ntreagă m-am zbătut cu gheara

unui coșmar din cel fără de lege,

mi-a ars sufletul, trupul, inimioara...

nici nu pretind cuiva a mă-nțelege.

În timp ce ochii lui mă implorau

cu hohote de lacrimi, fără număr,

să mai rămân, zorii mă invadau,

plângând neîncetat pe al său umăr.

 

O poartă neagră, și deja deschisă,

mă absorbea puțin câte puțin,

ca și când Iadului eram promisă

și demonii-mi dădeau să beau venin.

 

Prin ceața deasă nu zăream nici Cerul,

nici dragostea, nici valul disperării,

cu tot ce-aveam luptam să-mi clădesc gerul

în care să mă pierd de malul mării.

Din ochii lui curgeau lacrimi de sânge,

din glas, cuvintele mă implorau:

''- Te rog, iubita mea, sufletu-mi plânge... 

rămâi cu mine, viață vreau să-ți dau!!!''

În jurul meu, în spate, stânga, dreapta,

de-odată am simțit cum mă susțin

trei îngerași care-mi renegau fapta

și mă-mpingeau spre omul drag, din chin.

Mirosul de tămâie fără seamăn,

mă invadase fără să clipesc,

trăiam ceva ce n-am cu ce s-aseamăn,

un incredibil, supraomenesc...

 

Trei îngeri m-au predat pentru vecie

omului care vrea să mă-ntregească,

doar Dumnezeu mă crede și mă știe,

sunt numai o fărâmă sufletească.

În viața mea lumina-a stat ascunsă

pe după dealuri, munți imenși și grei,

de lacrimi și suspine-am fost străpunsă

dar am răzbit cu îngerii mei, trei.

De ieri, la pieptul lui, prind aripi albe,

de azi vom pune temelie vieții

spre mâine să pornim cu gânduri dalbe

izgonind toate umbrele tristeții.

 

 

o lume cu toate ale ei...

           

             Am plecat obosită, tristă şi... sătulă de culorile gri ale acestei lumi... o lume cu toate ale ei... am plecat spre casă, de la serviciu... cu gândul la tânărul care nu a mai putut lupta cu această lume... o lume cu toate ale ei... tânărul Claudiu Roman, realizator de emisiuni la Radio 21, care şi-a pus capăt zilelor încolţit de o depresie... 

              Doamne!!! Cum să înţeleagă o mamă că fiul ei a recurs la un asemenea gest? Cum să accepte asta??? Cum să alini durerea unei mame în asemenea clipe? Cum să înţeleagă un părinte care, şi-a crescut copiii în perioada comunistă, stând la cozi la carne, făină, vată, ouă, salam, fructe, lapte, unt, pâine... da, chiar şi la pâine... luptând cu gerul nopţilor aşteptând la rând la butelii, cu economiile zilnice la curent electric, cu pana de curent sau apă potabilă exact în Ajunul Revelionului, cu atâtea şi atâtea nelegiuiri pe care le cunoaştem cu toţii, cei ce am trecut de pragul vârstei de 40 ani... cum să înţeleagă un părinte care îşi trezea copilul cu noaptea în cap să-l ducă la creşă sau grădiniţă, prin zăpadă sau... care, de frig, urina pe pantalonaşii... singura pereche uscată, poate... (pampers... de unde? )... cum să poată un părinte admite că fiul său a stins stelele, soarele şi luna de pe boltă, cu un singur gest... necugetat?!? Cum? NICIODATĂ! Niciodată nu va putea înţelege, niciodată şi nimic nu-i va alina durerea aceasta. Cei ce repetă zicala : "niciodată să nu spui niciodată" ar trebui să se obişnuiască să nu mai pronunţe cu atâta patos aceste cuvinte. NICIODATĂ. 

         Trăim o perioada în care copiii noştri, ca şi al meu, ca şi al unui coleg de vers, recurg cu o uşurinţă inimaginabilă la gestul suprem, fără a lua în calcul ceea ce lasă în urma lor... flăcări pe care nici măcar zece oceane nu le pot stinge... o durere incomensurabilă... Trăim într-o epocă în care ne dăm seama de greşelile noastre numai după ce pierdem persoană iubită. Creştem copii care renunţă mult prea uşor la lupta supremă... prea uşor pun capăt darului cel mai de preţ pe care l-au primit de la Creator, VIAŢA. 

         Când un părinte îşi îngroapă copilul în urma unui accident, poate spune că Dumnezeu şi-a ales un înger. Când copilul a decedat după o lungă suferinţă provocată de o boală incurabilă... spunem că Dumnezeu şi-a ales o floare din grădina lui şi... dar când... copilul tău îşi pune capăt zilelor... îţi vine să zbieri de durere, să spargi cerul cu pumnul şi pământul cu călcâiul, să... ridici la cer ţărâna cu braţele amândouă şi să întorci pământul din rotaţiile sale... durere... durere... numai un părinte care a trecut prin aceste clipe le poate descrie, sau poate că... doar îl imploră pe NICIODATĂ se piară din lume... această lume cu toate ale ei.        

          Cred că e timpul să tragem un semnal de alarmă! 

        Cred că preoţii acestei ţări ar trebui să îşi facă datoria cum se cuvine, să ţină o slujbă pentru aceste fiinţe, care au tendinţa de a-şi face singuri rău. 

          Cred că e timpul să ne gândim mai bine la tot ce poate urma în clipa ce vine! 

          Cred că e timpul să ne oprim o secundă din drumul nostru şi să gândim mai profund. 

          De ce se ajunge aici? 

          De ce nu facem nimic? 

          De ce sunt tot mai multe cazuri de suicid? 

          De ce ? 

          De ce mai spunem "Dumnezeu să-l ierte!"? Nu cumva noi, cei rămaşi, suntem mai vinovaţi ca ei? 

        I-aţi auzit sau simţit vreodată că au obosit? Şi? Aţi găsit timp să-i ascultaţi? Aţi avut posibilitatea să-i ajutaţi? 

          Dumnezeu să vă odihnească în pace, copii care aţi părăsit această lume... cu toate ale ei!