Scriu şi mâine

De ce nu ai curaj a-mi spune
Tot ce gândeşti în urma mea?
Doar nu sunt singura pe lume
Ce trec prin viaţa asta grea
Lăsând în urmă-orice coşmar,
Păşind spre zorii următori...
De ce tot vorbeşti în zadar
Şi-arunci cu vitriol pe flori?
De ce nu ai curaj a-mi spune
Mie..., în faţă..., tot ce crezi?
Loveşti strivind mugur anume,
Sperând să-mi smulgi fructele verzi,
Visezi să-mi coci sufletu-n smoală
Râzând în urma-mi pe-mbufnate?
Dar, recunosc..., n-am a ta şcoală
Iar de-am făcut pas mai departe
Nu ţi-am cerut nici un crâmpei,
Nici măcar firicel de aţă,
N-am luat nimic din ochii tăi...
De ce nu-mi spui totul în faţă?
Mă urc cumva pe-un piedestal,
Te privesc eu astăzi de sus?
De ce m-ataci aşa brutal?
Pretind cumva că-s mai presus?
Mi-am pus azi lauri verzi pe frunte?
Oare cu ce te-am rănit eu?
Te-am alungat de pe-a ta punte?
Răspunde-mi! Pentru Dumnezeu!
Îţi este bine să m-afunzi,
Lovindu-mă mereu prin spate
Iar după-aceea să te-ascunzi
Strigând că fac o nedreptate...?!?
Mi-ai şters tu lacrima vreodată?
Mi-ai dat firimituri de pâine?
De-ţi fac vreun rău, te rog mă iartă!
Mă duşmăneşte?!?... Scriu şi mâine.