Mi s-a prescris tratament: doze mari de nesimţire,
Să urăsc, să mă iubesc, să uit tot ce s-a-ntâmplat,
S-alung din sufletul meu floarea numită iubire,
Să accept lumea aceasta, cu tot ce-are-n lung şi-n lat.
Să mă schimb de fapt pe mine, pentru-a merge mai departe.
Să nu m-ascund după versuri, metaforic să... adorm,
Să nu iert vreo lovitură, să urăsc până la moarte,
Să fiu o altă fiinţă, în stâncă să mă transform.
Mi s-a spus că-s vinovată pentru toată viaţa mea,
Că mi-aş fi clădit o lume liniştită, iubitoare,
Mi-am păstrat în ea copiii luminaţi doar de-a mea stea,
Ca o cloşca speriată, sub aripi ocrotitoare.
Mi s-a spus că nu e bine să fiu ceea ce-mi doresc,
Tratamentul indicat se dă chiar fără reţetă,
Să nu mă complic cu vise..., mi s-a spus să nu iubesc!
Să devin nepăsătoare, rece, crudă, indiscretă,
Să fiu o altă persoană, dureri în piept să nu am...
Să nu am suflet în mine, să port inimă de piatră.
Lacrima să nu mă-nnece, suspinul să nu-l cunosc,
Să fiu sloi fără simţire, ceea ce n-am fost vreodată,
Dar, dacă voi reuşi, oare cum mă recunosc?
Postări
