Nopţi fără sărut

Mă vei ierta că-n nopţi cu insomnie
te aşezam pe pernă să-ţi trasez
acelaşi vis, prins cu ceremonie
în piept inert, cumva să luminez?

Mă vei ierta că dezmembram secunda
în bucăţele mici, ciudat de grele,
să-ţi pot găsi pe pagini albe umbra,
să o pansez cu praf inert de stele?

Mă vei ierta că n-am putut a scrie
o slovă fără tine-n cap de pod?
Că n-am însiropat nici-o felie
de tort tăiat din vechiul episod?

Mă vei ierta că mi-am adus aminte
de glasul tău în orişice minut?
Că n-am făcut castel din jurăminte?
Nopţi fără somn şi fără un sărut...

Eu te-am iertat de-atâtea ori, de parcă
nici n-am trăit un veac fără de tine,
nici gerul nu a reuşit să-mi stoarcă
izvor de dor din culmile alpine.

Eu te-am iertat de-atâtea ori, iubite
încât, nici soarele nu s-a trezit
iar eu aştern pe stele rătăcite
sărutul zorilor,  înzăpezit.

Tu ... n-ai putea

Tu, îmi promiţi, să-mi dai, ca-n vise un castel
Şi să mă porţi, plutind pe-oceanul fericirii,
S-aşterni alei în faţă-nflorite ca un Rai,
Dar, mie gându-mi zboară, neîncetat la el.
Mă arde încă-n suflet văpaia amintirii,
Ce simt eu pentru el, tu n-ai putea să-mi dai.
Nu pot să-mi alung gândul , deşi uneori vreau
Dar, mă cuprinde dorul şi lacrimi podidesc,
Trecut-au zile, nopţi şi ani neîncetat,
Iubirea lui cea dulce n-am de unde s-o iau,
Însă, adânc, în suflet, încă îl mai iubesc,
Nu pot, nu vreau să-l uit, e mai adevărat.
Nu vreau să-l pierd din vise, orice s-ar întâmpla!
De mi-ar ieşi în cale, poate că, m-aş abţine,
Dar tremurul din suflet, sigur mi l-ar simti,
El, mă cunoaște bine, de-ar ieşi-n calea mea
Cu zbuciumul pe buze, sărutul de la mine
L-ar răpi dintr-o dată, oricât eu aş minții,
El știe foarte bine, cum e inima mea.
Tu, n-ai putea să-mi dai, nicicând fiori de gheață,
Ce simt eu pentru el, tu n-ai putea să-mi dai,
Chiar dacă îmi promiți doar vise în castele,
Visele mele sunt, numai cu el în viață.
Iubire ca a lui, aşa ceva, nu ai
Orice tu îmi promiți, eu aş fugi de ele,
Bani, viitor frumos, nu e ceea ce vreau,
Pe mine mă doboară un gând, mai nebunesc
Că-n viaţa mea, nicicând, n-am să-l mai văd măcar,
Iubirea lui cea dulce, n-am de unde s-o iau,
Deşi, adânc, în suflet, încă îl mai iubesc
Şi-l voi iubi mereu, chiar de va fi-în zadar.

Drumul meu...

Mergeam pe-un drum, atâtă ştiu, mergeam
Iar la un moment dat, el se deschise-n două.
Eu m-am oprit în loc şi mă gândeam...
Pe unde voi păşi? Pe aleea nouă?
Şi-am întâlnit o frunză verde,
Căzut-atunci dintr-un copac, şi-am prins-o-n mână
Iar ea pe loc a ruginit, n-a mai fost verde,
Nu era frunză, era doar minciună.
Şi am pornit din nou la drum...
Am întâlnit două grădini din care-am rupt o floare,
Pe care o păstrez mereu, o am şi-acum,
Hrănind-o doar cu razele fierbinți din soare.
Şi am pornit la drum din nou, iar drumul
Se desfăcu din nou în două părţi
În faţa mea a apărut castelul,
În el, eu aş intra, dar are două porți....
Dac-aş intra pe cea din dreapta mea?
Doar ea avea uşa mai larg deschisă
Şi-n clip-aceea am cules o altă stea
Pe care-o țin de-atunci mereu aprinsă.
Mergând aşa pe-aleea fermecată
Am dat în cale peste o răscruce,
Am salutat-o iar cu inima curată
Fără să întreb unde mă poate duce.
Privind spre cer, o pasăre zbura spre mine,
Doar brațul l-am întins iar ea s-a așezat
Şi de atunci o-nvăț mereu de bine
Iar sufletul îmi este mult mai împăcat.