Seninul dimineţii

Bolta se-nceţoşa, lumea era mai tristă,
Paşii-mi erau de plumb, sufletu-mi era sec,
Dorinţa-mi era clară, căutăm o batistă
Lacrima să-mi ascund, în ea să nu mă-nnec,
Eram deshidratată doar de al tău sărut,
Sub tălpi flăcări dansau urcând până la piept
Mă-nfăşurau sălbatic parcă le-aş fi cerut
Să-mi încălzească trupul în timp ce te aştept...
Dar clipa mi-a adus seninul dimineţii,
Zâmbete luminate pe chipul tuturor,
Mi-a desluşit misterul ascuns în gheara nopţii
Dăruind glasul tău ce-mi alina din dor,
Din tălpi şi până-n creştet vestea mi-a străbătut
Fiecare atom, hrănit cu-al tău cuvânt
Vibra aflând că-n dar voi primi-al tău sărut,
Că vom fi numai noi unici pe-acest pământ.
Oricât ar fi de veşted şi-avid sufletu-n mine,
Oricâţi nori între noi paşii ne-ar depărta
Simţi dorul cum m-apasă, simţi că nu-mi este bine
Şi-nvingi mereu distanţa cea care mă rănea.