Din prăpastia durerii

Din prăpastia durerii încerc azi să mă ridic
Las în urmă disperarea, privesc cerul şi îmi zic:
Trebuie s-o fac din nou, istoria vieţii mele
Nu se poate înc-odată să-mi aducă clipe grele!
Vreau să strig într-o pădure, dar copacii glasu-mi ia,
Aş vrea să cer explicaţii, dar n-am cui, e vina mea,
Eu pun suflet în iubire, eu sunt cea care greşesc
Cum să fac, în lumea asta, cum să fac să nu iubesc?
Vestea rea mi-a distrus totul, totu-n jur s-a ruinat,
Am zâmbit, ce puteam face, glasul i l-am ascultat,
Însă vestea...ca un zid drept în faţă m-a lovit,
Pământul m-a înghiţit, totu-n jur s-a prăbuşit
Nimic nu stă în picioare, totul cade peste mine,
Mă înghite disperarea...mi-e aşa un dor de tine!
Iar un telefon ca ăsta nu îmi mai doresc nicicând...
Chiar dacă te voi purta toată viaţa-n al meu gând.