Plouă cu durere, ninge cu suspine,
Lacrimile grele ne curg din retine
De-adevărul, care, e mereu ucis
Sub puhoi de "sigur" şi munţi de "precis".
Arde miezul zilei sub greaua povară
Şi-n tupeu sălbatic gerul ne-nconjoară,
Ne străpunge pacea pe câmpul de luptă,
Veninul furtunii din senin se-nfruptă.
Ţ
ipă de durere tăcerea din noi
Iar nemărginirea se destramă-n ploi,
Ne omoară visul mahării cu bani,
Îngropând speranţa pe sub bolovani.
Ne lovesc cu patos peste demnitate
Îngropând şi visul renăscut în noapte,
În sunet sarcastic se-avântă spre cer
Ridicând minciuna la rang de mister.
Dintr-un strop de suflet, cât un puf de nor
Mă ridic semeţ, pentru viitor,
Să salvez, din gheara nopţii, strălucirea
Oricât voi scălda cu lacrimi, iubirea.
Îmi e teamă de-ntuneric! Întunericul din soare,
De tăcerea aşternută peste-a munţilor ninsoare,
De lumina orbitoare a-ntunecatei fiinţe
Ce plăteşte, nesătulă, omenia-n suferinţe,
Îmi e teamă de covorul roşu, aşternut la uşă
Care-ascunde, printre trepte, otrăvitoare căpuşă.
Îmi e teamă de răspunsul crud al copacilor copţi
Fiindcă nu-mi iese din minte goliciune-acelei nopţi.
Îmi e teamă să-ntorc clipa, răsfoită la final,
Să citesc negru pe alb, masca unui carnaval.
Îmi e teamă să descopăr c-am avut sfânta dreptate
Şi din clipa următoare, să păşesc spre libertate,
Să inund bolta cu-n răcnet, provocând vreo avalanşă
Pe covorul plin de zgură, nedorindu-mi vreo revanşă,
Să rostogolesc pe-obrazul fript de cearcăne şi zloată
Universul altor lacrimi, răstignite pe o roată,
Îmi e teamă de durerea crenguţelor din grădină
Ce foşnesc de-a mea durere, suferind fără vreo vină.
Plânge muntele-n izvoare,
Plânge ceru-n ploi de vară,
Plânge tâmpla cu sudoare,
Sufletul îmi plânge iară...
Plânge Eminescu-n ceruri
C-am udat cu lacrimi rima,
Stelele-ascunse sub nouri
Plâng de şi-au pierdut lumina.
Plânge salcia pe maluri,
Plâng şi macii în câmpie,
Cu mine, plâng mări în valuri,
Numai versul mă mângâie.
Plâng petalele de nalbă
Peste geana diminetii,
Stropii îngânaţi în salbă
Izbucnesc sub stâncă vieţii.
Plânge-n depărtări vioara
Lângă clape de pian,
A sosit în grabă seara
Fără de muzician.
Plânge streaşina mâhnită
Şi fereastra larg deschisă,
Printre versuri rătăcită
N-am să mă declar învinsă!
Am coborât năvalnic în grota vieţii crude,
Spărgând ferestre-n răcnet, am imortalizat
Secvenţele durerii, l-am implorat pe Jude,
Sufletu-n mine zace rebel carbonizat...
Am licărit o clipă sub tăceri mormântale,
Sorbind cu linguriţa din zorii următori,
Mi-am implorat fiinţa să se ridice-agale
Dar rădăcina-mi piere sub caldele ninsori.
Am ridicat o geană punând semn între file,
Cu braţul drept pictez câte un vers pitic
Deşi în labirintul de mii şi mii de mile
Mă răscolesc furtuni în stil acrobatic,
Deşir surâs minuscul săpând adânc în noapte
Legenda dimineţii-n amurgul avansat,
Împletesc flori din roua pierdută printre şoapte
Urcând treapta secundei ce m-a încătuşat.
Printre sutele de lacrimi metamorfozate-n vers
Mă perind, cu-n gând lăuntric de a împărţi căldura
Sufletului vătămat, presărând în Univers
Dragostea fără de margini, cea care alungă ura,
Dragostea nepieritoare, fără pată, fără nori,
Picătura de splendoare, catifeaua din petale,
Tălmăcind cuvântul tandru cu arome de culori,
Prind în geană dimineţii curcubeul ce-n cristale
Culese din iarbă crudă a zorilor renăscuţi
Drum spre tine să-mi aştearnă, aripi să îmi dăruieşti,
S-alergăm prin iarba vieţii, până la stele, desculţi...
Şoptindu-mi că niciodată nu-ncetezi să mă iubeşti.
Dumnezeule din ceruri, Dumnezeule din... toate!
Cum să fac să-ngrop durerea, să pot merge mai departe?
Cum să uit că pe-astă lume am avut milă de toţi
Şi după un timp anume m-au trădat ca nişte hoţi?
Cum să uit c-am dat şi pâinea de la gura mea, în viaţă,
Iar acum, ca drept răsplată, trăiesc fără de speranţă?
Cum să uit că n-aveam tihnă şi nu mi-a păsat de mine...?
Iar acum, Prea Sfinte Doamne, acum..., te întreb pe Tine:
Tu, cu mila Ta imensă, unde-ai fost când fiul meu
Avea nevoie de Tine? De ce m-ai lăsat la greu?
Cui să-i mai cer îndurare? Milă cui să mai cerşesc?
De ce mi-aş dori o clipă, o clipă să mai trăiesc?
Doar să mă ascund sub lacrimi, să mă mint că va fi bine?
Doar fiindcă mai aud încă: "mai e nevoie de tine!"?
Ce nevoie-aveţi de mine? Doamne! Dumnezeul meu!
Sufletul mi-e ars în flăcări, nicicând nu voi mai fi eu!
Cu atâta scrum pe suflet, cu-aşa lacrimi sângerii...
De unde să am putere să-mi doresc alţi zori de zi?
El acolo putrezeşte? Nu Îl auzi cum mă cheamă?
Nu L-ai auzit în noapte când mi-a spus: "-Nu mai vii, mamă?"
Pentru mine nu ai milă? Eu n-am tată niciodată?
Am obosit ducând crucea, fără mamă, fără tată!
Din cinci flori crescuţi cu grijă, doi ai luat lângă Tine
Cui să-i mai cer îndurare? Cui îi e milă de mine???
Dacă Tu, Mărite Doamne Ţi-ai dat Fiul pentru noi,
De ce-mi fierbi sufletu-n lacrimi şi mi-l lepezi în noroi?
Ţi-am fost eu necredincioasă? Nu Te-am slăvit îndeajuns?
Atunci Doamne!!! Unde eşti? De ce stai de mine-ascuns?
Toţi îmi spun să trăiesc clipa, trecutul să-l las în urmă,
Însă nu au cum să vadă durerea ce nu se curmă.
Că ţărâna mă apasă pe suflet şi putrezesc
În acelaşi timp cu el, deşi tot mai folosesc
Apă, aer, chiar şi hrană, fără ţel şi fără vrere,
Nici măcar nu las în urmă cine ştie ce avere...
Toţi îmi spun că răul trece, precum trece orice val,
Deşi văd ce va fi mâine: "bine" superficial.
Eu de unde să am milă pe-acest pământ plin de spini?
Când în urma lui rânjesc fără teamă colţi de câini,
Eu, ce-am îndurat atâtea, doar să îi fie lui bine,
Cât să mai îndur şi-acuma când L-ai luat de lângă mine?
Cât să le suport tupeul şi minciuna fără teamă,
Când arde sufletu-n mine de numai ştiu cum mă cheamă?
Visez, în noapte, stele pline
De dragoste aprinsă-n piept,
Visez să fug de lângă mine
Pe-o stea albastră, să te-aştept
Visând, în zori, c-am existat
Lovită de furtuni şi ger,
Că-n lacrimi sute m-am scăldat
Şi-am năpustit strigăt spre cer
Nemărginit şi inegal,
Spărgând cu el un nedescris
Ţărm biruit de-al vieţii val,
Nescris în niciun manuscris.
Visez s-adorm pe-o plajă plină
De buruiana dimineţii,
Să pot reda, din zori, lumină
În toate paginile vieţii.
Visez să-mi cumpăr dintr-o piaţă
O zi, în care să zâmbesc
Cum n-am făcut-o-ntreaga viaţă,
Visez de fapt doar să trăiesc,
Să mi se facă dor de lacrimi,
Să n-am motiv de-a le vărsa,
În tolba nopţii s-ascund patimi,
Să n-ai cum mă controversa.
Să-mi spui că sunt doar pentru tine,
Să-ţi spun că pentru tine cânt
Visând pe culmile alpine,
Cu-ochii deschişi pe-acest pământ.
Am urlat de disperare,
Glasu-n nori mi-a-nţepenit,
Am zbierat atât de tare
Şi-n durere-am amuţit...
Mă priveaţi fără putinţa
De-a mă ridica din groapă,
De a-mi sfârşi suferinţa
Ce nu e deloc o joacă.
Un cuvânt, din fiecare
Suflet plin de Dumnezeu,
S-a transformat într-o mare
Putere, pe care eu
Pe inimă mi-am postat-o,
Cu ea zilnic m-am hrănit
Iar durerea-m transformat-o
În vers cald, neşlefuit.
Voi, prieteni minunaţi,
Cu căldură şi iubire
M-aţi salvat, ca nişte fraţi,
Pe linia de plutire
M-aţi readus în sfârşit,
De-acum sunt în siguranţă,
Cerul din nou mi-a zâmbit
Şi mi-a dăruit speranţă.
Prin voi toţi, m-am regăsit,
Mă ridic şi voi porni
Pansând sufletul rănit
Cu versul meu, zi de zi.
Iar dacă noaptea se sfârşeşte
Şi lacrima mi s-a zvântat,
E doar fiindcă Cerul doreşte
Să amintească neîncetat
Că Soarele ne dă căldură
Fără vreo plată, zi de zi
Deşi-n lume se naşte ură
Ascunsă-n verbul "a iubi".
Iar dacă zorii se ivesc
Şi roua-n iarbă se aşterne,
Din simplu fapt că te iubesc
Zâmbetul cald mi se discerne.
În piept trag aer, mă ridic
Şi-am să iubesc sincer, mereu,
În faţa urii nu abdic!
M-ajută Bunul Dumnezeu
Să lupt cu cioburile care
Se-ascund sub apa cristalină
Şi strălucesc din depărtare,
Deşi, doar din Cer au lumină.
Jungla lumii mă loveşte cu săgeţi însiropate,
Urlu sub cruzimea clipei, doar iubirea ta m-alină,
Nopţile le pierd în vise, ziua se transformă-n noapte,
Dar iubind cu disperarea ochilor fără lumină,
Sufletul în mine zbiară născând dulcea simetrie,
Trupul se desprinde-n lacrimi, inundat de realism,
Smulg secundele din viaţă, rătăcită-n poezie
Şi-ţi iubesc sufletul candid, îmbibat în romantism.
Orizontul îmi îngheaţă sub durerea absolută,
Jungla lumii ne loveşte fără pic de indignare,
Ne ascundem sub cuvinte într-o dragoste acută
Şi-n mirifica speranţă păşim cu înverşunare
Prin văpaia fără margini, mână-n mână desluşim.
Din Infernul lumii goale, mă-nveţi dragoste să-ţi cern
Uluind străjerii nopţii, chiar şi-n gânduri ne iubim,
Şi ne vom iubi de-a pururi, dezmierdându-ne etern.
Postări
