Pe peronul gării, trist, ai rămas fără cuvinte,
Trenul a pornit alene, ai rostit: "-să fi cuminte!"
Ultimile trei cuvinte, neîncrederea uşoară
Ce-am simţit-o-n glasul tău, pur şi simplu mă doboară...
Trenul şuieră de-odată, sperând gândul să-mi topească,
Rupe liniştea profundă, disperat să recunoască
C-aşternut de kilometri între noi a reuşit
Să presare...trenul ăsta... vreodată crezi c-a iubit?
Maldăr de fier pus pe şine care ţipă-ngrozitor
Fericit că-mi umple iarăşi sufletul de al tău dor...
Oare a simţit vreodată ceea ce simt eu acum?
Ne desparte pentru-o vreme alegându-şi al lui drum
Şi răcneşte disperat cu vagoanele în spate
Dar nu ştie, dragul meu, că de fapt, nu ne desparte
Fiindcă nu are puterea de-a rupe iubirea noastră
Oricât de lung ar fi drumul, chiar de-ar fi săgeata-albastră,
Orice viteză-ar avea şi-oricât de departe-ar duce,
Te voi purta-n al meu suflet pe oriunde voi ajunge.
Se împăunează azi cu lauri de premiant
Şuierând de fericire, falnic şi extravagant
Uitând că va trebui doar peste câteva zile
Să m-aducă înapoi...să fiu din nou lângă tine
Cu dragoste-adevărată clipa s-o trăim din nou
Iar el va rămâne veşnic...doar un tren cu drumul său.
Postări
