Cândva te voi ierta

 

 

 

Când vei dori să mă topeşti de ciudă
că-ţi tot apar în faţa ochilor,
când lacrima-ţi va fi din ce în ce mai udă,
să-mi cauţi aripile rătăcite-n zbor.
  

De vei dori să-mi pui lacăt pe vise,
stelelor praful verde să le furi,
din nepăsare să-nfierezi clipe promise,
alungă-mă din zbor printre dărâmături.

Când soarele-ţi va pune norii-n plete,
ploile îmbrăca în primăveri,
când vei dori să mă citeşti pe îndelete,
va fi aşa târziu, voi fi un proaspăt ieri.

De vei spera c-ai să-ntâlneşti iubirea
sub sălciile plânse de pe mal
după ce-n chinuri le-ai distrus menirea,
eşti doar un visător, iar visul nu-i real.

Când vei dori să nu-ţi mai ies în cale
deşi lumea-i infimă mai mereu,
să-mi dai să beau venin din lacrimile tale
şi-atunci te voi ierta de chin, iubitul meu.

Noi doi avem o menire

 

Simt cum se înseninează,
Simt cum aripile-mi cresc,
Sufletu-n mine valsează
Într-un ritm... nepământesc.

Simt cum cerul îmi zâmbește
Lacrimile se opresc,
Simt cum curge nebuneşte
Versul... fiindcă, te iubesc!

Simt că a-nflorit pământul,
Când din tine mă hrănesc
Folosindu-ţi iar cuvântul,
Simt că zbor, simt că trăiesc.

Simt din nou că am un rost,
Dansez, scriu, râd şi plutesc
Am uitat tot ce a fost,
Mă iubeşti şi te iubesc!

Din iubirea noastră sfântă
S-au născut atâtea vise,
Lumea-ntreagă o încântă
Paginile noastre scrise.

Am fost soarele şi luna,
Tom şi Jerry-am fost un timp,
Am fost frişca şi căpşuna,
Un veac într-un anotimp.

"Sufletul n-are meniu",
Mi-ai spus ieri, iubirea mea,
De doi ani-jumate ştiu
Că noi doi aveam o stea.

Noi doi avem o planetă,
Sufletul meu e la tine,
Pe-al tău îl păstrez, discretă
Fiindcă doar el mă susţine.

Curge versul dintr-o dată,
Sentimentele-s celeste
Într-o lume parfumată
Cu-o iubire de poveste.

Noi doi avem o menire
Trebuie s-o împlinim,
Versuri pline de iubire
Lumii-ntregi să dăruim.

Să fiu în pas cu moda?

De-aş fi în pas cu moda... ascunsă-n apogeu
Să-mi tăinui sentimentul ce mă îngenunchează,
Să fiu un soi de gheaţă, să mă prefac mereu,
Că depărtarea-i dulce şi nu mă întristează,
Să pretind că nu-mi păsa deloc şi nici o strofă,
Că aş putea trăi, oricum şi fără tine,
Iar dacă nu te văd, nu-i nici o catastrofă...
Să fiu în pas cu moda?... Sufletul mă reţine,
În flăcări fără număr şi fără de scăpare
Mă perpelesc de moarte, chiar mor câte puţin
De dorul tău fierbinte, dor de-a ta sărutare...
Să fiu în pas cu moda? E oare mai creştin?
Să m-ascund de cuvinte, sloi de gheaţă vopsită
De parcă aş fura, ucide sau minţii...
Nu-mi e deloc ruşine că sunt alcătuită
Din sentimentu-acesta, antonimul gheţii.
Nu-mi e teamă de nimeni, mi-e sinceră iubirea
Chiar dacă nu-s la modă şi o susţin mereu,
Acesta-i adevărul, asta îmi e menirea
Poate afla oricine ce ştie Dumnezeu.