Nimic nu mă doboară!

Ţi-am dat iubirea mea curată,
A fost probabil prea puţin,
Dar dragostea adevărată,
Singură n-am cum s-o întreţin
Ţi-am dat inima mea, pe care
Ai luat-o peste tot cu tine,
Chiar te-am iubit..., cu disperare,
Scăldată-n lacrimi cristaline,
Ţi-am dat doar ceea ce se simte,
Nu ce se vede, ai dreptate...
Eu te purtam adânc în minte
Şi-n suflet. Ai vrut libertate?
Ţi-am dat-o, chiar de sângerez
Iar rana doare, arde, seacă...,
E prea târziu să mă-ntristez,
Dragostea ta a fost o joacă...
O altă şansă nu-mi cerşi,
E prea târziu să ţi-o ofer!
Ţi-am dat tot, însă... nu mai ştii...,
Ai otrăvit-o-ntr-un mister.
Ţi-am dăruit suflet curat,
Scăldat în lacrimă de dor.
Sunt goală, s-au epuizat
Şansele pentr-un trecător.
Ochii tăi verzi, doriţi în noapte,
În suflet n-au ştiut privi.
Iar dacă nu vezi de departe,
Sufletul nu mi-l mai strivi!
Nu încerca seară de seară
Inima să îmi răvăşeşti,
De-acum, nimic nu mă doboară!
Chiar de-ai să-mi juri că mă iubeşti!

Lacrimă de Lună

Sunt o lacrimă de Lună
Ce se pierde peste zi
Oricine-ar putea să spună,
Despre multe poezii,
Că-n ele am pus doar rimă
Dintr-un suflet crud şi sec,
Înrobit, de anonimă...
În faţa voastră mă plec,
Sunt doar versul care curge
Dintr-un suflet cotropit
De-aş şti că la voi ajunge
Simplu, cald şi nedospit...
În faţa voastră mă-nclin
Cu adâncă reverenţă,
Însă nu vreau să suspin
Din prea multă indulgenţă.
Sunt doar versul care doare
Lovind cu delicateţe,
Cu migală şi răbdare
Dintr-un soi de-acurateţe
Revărsată printre nori
Peste paginile goale,
Avide adeseori
De-orizonturi ancestrale
Îmbibate-n realismul
Rece-al drumului incert,
Topind astfel extremismul
Iscat în imens deşert.
Sunt o lacrimă fierbinte
Ce-n metafore se zvântă
Ca o simplă rugăminte
Ce spre ceruri se avântă.

Nu mă cumperi!

Mie veşnic mi-a fost frig...,
Veşnic mi-a lipsit căldura,
Prin şoapte am vrut să strig,
Să depăşesc conjunctura
Sloiului de gheaţă tristă...
Şi-am tot lăcrimat pe ea,
Am devenit optimistă
Zburând pe o sfântă stea,
Gerul crud al dimineţii
M-a pătruns până la ceruri,
Dar prin valurile vieţii,
Din mistere în misteruri
Am clădit un mal de mare,
Printre valuri liniştite
Scăldat în raze de soare,
Din senin atribuite,
I-am dat tot ce-aveam ascuns,
I-am dat viaţă şi culoare,
În inimă mi-a pătruns
Fără semn de întrebare,
Fără geru-ascuns sub stele,
Fără crivăţ şi furtuni.
Leagănul iubirii mele,
Legănat de semiluni
A zburat cu-o stea polară
Într-o lume mai aprinsă.
-De ce-mi faci clipa amară?
-De ce-mi tai aripa-ntinsă?
L-am întrebat într-o doară,
Când era la înălţime...
Mi-a urat... viaţă uşoară,
Alungând ziua de mâine.
Frigul m-a cuprins o noapte,
Şi-nc-o noapte fără stele,
În vise pluteam prin şoapte.
Peste versurile mele
Se-aşternea nota uitării,
Îngropam zilnic securea
Smulsă-n pragul disperării,
Până a-nfrunzit pădurea,
A-nflorit un bob de stâncă
Printre pagini călător,
În inima mea adâncă
Îmi şoptea că-mi va fi dor,
C-am greşit cu difuzarea,
Zborului vânat de-aripă
Ce mi-a adus depărtarea.
Îmi şopteşte, plânge, ţipă...
Nu-mi e frică de-ntuneric
Nu am frică de-anonim
Care-n zborul lui himeric
Mă împroaşcă cu venin.
Lumea mea e prea curată
Ceaţa nu o mai cuprinde
Viaţa nu-mi e plagiată!
Nu mă cumperi! Nu mă vinde!

La mulţi ani, iubită Ana!

9 ani a împlinit
Puiul meu scump şi iubit,
E frumoasă şi isteaţă
Veselă şi iubăreaţă
Răsfăţată, năzdrăvana
La mulţi ani, iubită Ana!
Au trecut anii de-acum...
Îţi doresc în al tău drum
Fericirea s-o-ntâlneşti,
Pe drumul tău să păşeşti
Doar cu noroc şi iubire
Şi cu multă fericire!

De-aş şti

De-aş şti că nu ţi-am fost povară
În clipele când suspinai,
Mi-aş pune viaţa-n călimară
Şi ţi-aş şopti: te rog, mai stai!
De-aş şti că n-am fost suferinţă
În clipele cele mai bune
Te-aş caută cu-a mea credinţă
Să-ţi dau doar ce-i mai sfânt pe lume.
De-aş şti că n-ai avut răgazul
Sufletul de-ajuns să-mi cunoşti
Acum aş întoarce obrazul
Neîncetat să mă loveşti.
De-aş şti că-n noaptea fără vise
Prea ieftin teatru n-ai jucat
Aş sta ascunsă în culise
Şi-aş lăcrima neîncetat.
De-aş şti, iubitul meu, c-ai fost
Sincer, cum nu ai fost nicicând
Aş rătăci fără de rost
Prin viaţă, doar cu tine-n gând.
De-aş şti că n-am fost umplutură
În clipele când suspinai,
Ţi-aş dărui pe veci căldură,
Şoptindu-ţi cald: te rog, mai stai!

Invizibil, fără suflet

Între oglinzi paralele
Mă priveam fără-ncetare
Când mă năpusteam spre stele
Şi te-nveleam în uitare,
Te striveam ca pe-o hârtie
Cu-n hohot de râs extrem,
Pe o inimă pustie
Să-ţi sărut tainic blestem,
Mă priveam cu disperarea
Codrului bătut de ceaţă
Şi-ţi dăruiam depărtarea
Pentru prima oară-n viaţă.
Frunza palidă-a tăcerii
În ecouri tot foşnea
Peste cascada părerii
Care te acoperea,
Invizibil, fără suflet
Anonim, dulce miraj
Oglindesc iubirea-n cântec,
Aştern versuri din curaj,
Tu-ncerci inima să-mi spulberi
De pe flacăra aprinsă
Sentimentele nu-mi cumperi
Însă nu mă las învinsă!
Între oglinzi paralele
Nu am cum să rătăcesc,
Sunt aici pe-aripi de stele,
Sunt aici fiindcă iubesc!
Nu sunt simplu anonim,
Inima nu-mi e pustie,
Sufletul meu în venin
Nu se-aşterne-n poezie,
Voi iubi fără-ncetare
Fără teamă sau perdele
Din sufletul meu cel mare
Voi iubi până la stele,
Iar pe a mea picătură
Voi aşterne neîncetat
Din suflet plin de căldură
Versul meu adevărat!

Ars poetica

Şchioapătă un vers în noapte
Printre lacrimi conturat,
Ritmul lui pierdut în şoapte
Pagini multe-a inundat.

De sub aripi consecvente
Care găzduiesc căldură,
Peste veac, fără cuvinte,
Voi cita doar din scriptură.

Mă voi resemna probabil,
Când în veacul următor,
Zborul meu incontestabil
Se va dizolva în dor.

Voi transmite peste zare,
Din suflet spre infinit,
Dragostea nemuritoare
Ca pe-un Soare moştenit.

Iubirea va triumfa,
N-are cum să se destrame,
Chiar dacă-o vei camufla
Cu o mie de năframe.

Rămâi îngerul albastru
Ce m-a învăţat iubirea,
Rătăcind din astru-n astru,
Descoperindu-mi menirea!

Dilema

Deşi, noaptea-i de smoală, crudă
Durerile nu mă înving,
Sufletu-ţi nu vrea să audă,
Cum inima-n lacrimi conving,
Pe boltă încă mai persistă
Un fir de Lună rătăcit,
Pe multe pagini mai există
Cuvântul tău nepreţuit,
În zori, la orice colţ de stradă
Încă m-aştepţi să mă săruţi,
Să-i cânţi iubirii o baladă...
Să-mi mai şopteşti: "să nu mă uiţi!"
Buchet imens de liliac,
Plin de splendoare, abia cules,
Să mi-l dai, afrodisiac
În cupa visului ales...
Dacă în noaptea prea târzie
Tresar plângând, nedumerită,
Cât venin am în poezie?
Oare din ce sunt zămislită?
De ce n-am timp de crini regali
Ce cu aroma lor mă-mbată?
Măreţi, exotici, cerebrali...
De ce-i refuz debusolată?
De ce gândul mi-l răscoleşti
Ca fulgerul născut în nori
Şi pas cu pas îmi urmăreşti
Aleile bătute-n zori,
Spinii imenşi de ce nu-ţi văd?
Doar catifeaua îţi zăresc,
De ce în ploaie te revăd?
Pozele-am ars, dar te iubesc!

Decont

Încerc noaptea s-aprind stele
Pe strada oarbă şi ciudată,
Să decontez clipele grele,
Să nu mai plâng, şi niciodată
Să nu mă las pradă durerii,
În scrinul vieţii să te-nchid
Cu lacătele-mbrăţişării,
Din lacrimă să nu fac zid.
Încerc să şterg pe zi ce trece
Visele nopţilor fierbinţi,
Am ars o poză, am ars zece
Riscând aşa să-mi pierd din minţi,
Am vrut să rup filă cu filă,
Din gând am vrut sa te alung,
Am colindat prin veac o milă
Dar amintirile m-ajung.
Am închis doru-n nor sălbatic,
De cerul nopţii l-am izbit,
Sub curcubeul carismatic
Dar n-am uitat cât ne-am iubit...
La piept, munţi de cenuşă-am strâns
Prin ea un timp am înotat,
Lacrima-n suflet m-a pătruns,
O noapte-ntreagă te-am visat
Cum aprindeai stele pe rând,
Lacătul zorilor spărgeai,
Mă sărutai pe-aripi de gând,
Prin ceaţa zorilor răzbeai
Să-mi opreşti lacrima fierbinte,
Să mă răpeşti dintr-un prezent
Ce doare, arde... dar în minte
Am un imens zid de ciment...
Al nostru cer s-a înnegrit,
Sub tălpi simt Luna cum mă arde,
Eternul zbor neasuprit
Se-neacă-n lacrimi miliarde.

Te zbaţi să-mi tulburi picătura

Te zbaţi să cosi şi să lipeşti
Ce-ai sfâşiat cu o cruzime...
De nici în junglă nu găseşti,
Sunt sigură că nici în filme!
Te zbaţi să-mi tulburi picătura
Ce-am mai păstrat-o cu tărie,
Lovindu-mă-ndârjit cu ura
Duşmanului în bătălie.
Nu poţi să crezi că tot ce-am dat
A fost atât de-adânc şi sfânt
Şi mă ataci neîncetat
Sperând să îngropi sub pământ
Iubirea care-a strălucit
Ca Soarele pe-al nostru cer.
Te zbaţi aşa, la nesfârşit
Învăluit într-un mister,
Dar ai omis de la-nceput
Ceea ce-a fost esenţial,
Prea multe-n viaţă am pierdut,
De ce n-aş pierde şi-acest val?
Te zbaţi în lacrimi să mă-nec,
În ele să-ţi prinzi rădăcina
Crezând probabil c-am să sec
Şi-mi voi încovoia tulpina.
Din zborul meu de flutur alb
Vrei să m-opreşti lovind mereu,
Dar adevărul e prea dalb
Şi-l ştie numai Dumnezeu,
Iar Dumnezeu este iubire,
El te-a adus, tu ai plecat,
Ai fost numai o amăgire,
În dragoste eu te-am placat,
În suflet te voi îngropa
Din picătură să fac nor,
Printre nămeţi de-aş galopa,
Iubirea mea nu moare-n dor.