Neînțeles

Nu vreau s-aud șoapte banale
Ce le-am mai auzit cândva,
Iar dacă mi-ai ieșit în cale,
Nu-mi povesti, nu mă-ntreba!
Nu vreau să-mi spui ce-a fost odată,
Așa poveste-am auzit,
Chiar de juri că-i adevărată,
Miroase a mâl putrezit.
Nu vreau să-mi demonstrezi puterea,
N-ai cum sufletul să-mi pansezi
Când mă inviți să-ți văd averea
Sperând să impresionezi.
Nu te-obosi să-mi oferi mâna
La coborâre din tramvai,
Voi zâmbi toată săptămâna
De-mi amintesc cum mă priveai.
Păcat de haina ta de firmă,
De ochii care mă privesc,
Părerile mi se confirmă
Că sunt ciudată, dar zâmbesc
Cu gândul dus, mi-ascult tăcerea,
Pe-a ta, mi-aș dori, s-o ascult,
Dar nu ai timp, ai doar plăcerea
De a-mi demonstra cât ești de cult.
Nu vreau să-mi vorbești din citate,
Te-ascult, dar nu aud nimic,
Te-aprob din cap, nu-ți dau dreptate,
Printre cuvinte-un "da" mai zic,
Căscând, cu mâna ridicată
La gură, fără să-ntrerup
A ta poveste minunată
Doar despre mine și-al meu trup.
Privesc prin ochii tăi departe
Sperând să descopăr ceva.
Ai ochi frumoși, ai multă carte
Dar, stins cel ce te lăuda.
Și-n lipsa laudelor, tu
Nu înțelegi simplu cuvânt,
Dau eu din cap dar, rostesc NU.
Știu cine-am fost, știu cine sunt,
Povestea ta mă obosește,
Cuvântul tău printre nori zboară,
Nici o silabă nu rodește
Atâta timp cât o comoară
De negăsit îți pare ție
Liniștea ce-o doresc atât,
Pretinzi că-i o mare prostie,
Exact de când ai apărut.
Eu, recunosc că-s vinovată
Că nu prea știu să mă prefac
Dar, inima îmi e curată
Și-n loc să mint, mai bine tac
Și te privesc cum distrugi floarea
Rupând petală cu petală.
Prin ochii tăi am zărit marea
Și m-a cuprins o oboseală...