Vă rog, nu mă furaţi!

Gustă din paginile mele,
Gustă fără de teamă,
Când lacrimi fără de zăbrele
În suflet vor să geamă!

Nu am, în suflet, gând meschin
Nu cer ce nu-i al meu,
Doar dăruiesc, din foc şi chin,
Har de la Dumnezeu.

Gustă din miezul meu de pâine
Frământat cu iubire,
Când lacrimile cristaline
Izvorăsc în privire.

Eu nu cer perle, nici averi,
Nu le duc în mormânt,
Nu mă fura, când poţi să ceri
Din darul meu cel sfânt!

Gustă din rodul muncii mele
Când viaţa ţi-este goală
Şi vei zbura până la stele
Cu-ai mei stropi de cerneală.

Nu-ţi cer nimic din ce nu ai,
Nu-ţi cer vreo vorbă-n vânt,
Mă poţi citi fără să-mi dai
Nimic, de pe pământ!

Gustă din ale mele rânduri
Din lacrimi împletite
Dar, nu-mi turna cianură-n gânduri
Cu minciuni ascuţite.

Eu nu cer laude faimoase,
Plată pentru vreun măr,
Aplauzele zgomotoase...,
Ci, purul adevăr!

Gustaţi cu drag din versul meu,
Cât să vă îndestulaţi,
E har sfânt de la Dumnezeu,
Vă rog, nu mă furaţi!

Neînțeles

Nu vreau s-aud șoapte banale
Ce le-am mai auzit cândva,
Iar dacă mi-ai ieșit în cale,
Nu-mi povesti, nu mă-ntreba!
Nu vreau să-mi spui ce-a fost odată,
Așa poveste-am auzit,
Chiar de juri că-i adevărată,
Miroase a mâl putrezit.
Nu vreau să-mi demonstrezi puterea,
N-ai cum sufletul să-mi pansezi
Când mă inviți să-ți văd averea
Sperând să impresionezi.
Nu te-obosi să-mi oferi mâna
La coborâre din tramvai,
Voi zâmbi toată săptămâna
De-mi amintesc cum mă priveai.
Păcat de haina ta de firmă,
De ochii care mă privesc,
Părerile mi se confirmă
Că sunt ciudată, dar zâmbesc
Cu gândul dus, mi-ascult tăcerea,
Pe-a ta, mi-aș dori, s-o ascult,
Dar nu ai timp, ai doar plăcerea
De a-mi demonstra cât ești de cult.
Nu vreau să-mi vorbești din citate,
Te-ascult, dar nu aud nimic,
Te-aprob din cap, nu-ți dau dreptate,
Printre cuvinte-un "da" mai zic,
Căscând, cu mâna ridicată
La gură, fără să-ntrerup
A ta poveste minunată
Doar despre mine și-al meu trup.
Privesc prin ochii tăi departe
Sperând să descopăr ceva.
Ai ochi frumoși, ai multă carte
Dar, stins cel ce te lăuda.
Și-n lipsa laudelor, tu
Nu înțelegi simplu cuvânt,
Dau eu din cap dar, rostesc NU.
Știu cine-am fost, știu cine sunt,
Povestea ta mă obosește,
Cuvântul tău printre nori zboară,
Nici o silabă nu rodește
Atâta timp cât o comoară
De negăsit îți pare ție
Liniștea ce-o doresc atât,
Pretinzi că-i o mare prostie,
Exact de când ai apărut.
Eu, recunosc că-s vinovată
Că nu prea știu să mă prefac
Dar, inima îmi e curată
Și-n loc să mint, mai bine tac
Și te privesc cum distrugi floarea
Rupând petală cu petală.
Prin ochii tăi am zărit marea
Și m-a cuprins o oboseală...