Mai există: "noi"?

Despre "noi" ce-aş putea spune?
"Noi", am fost cândva iubiţi,
Ne hrăneam cu-afecţiune,
Ne numeam "îndrăgostiţi".
Ne urcam pe culmi alpine,
Într-un "noi", viu, unitar.
Clipa când "tu" şi cu "mine"
S-a oprit la minutar,
N-a găsit forţa să spele
Amintirea unei ploi,
Iar pe paginile mele
"Tu" şi "eu", au rămas "noi".
"Noi" există, n-a murit!
Nu s-a şters din calendare!
Dacă nu eşti lămurit,
Striveşte-mă cu uitare!
Loveşte-mă cu tăcere,
Cu-o stâncă, c-un bolovan
Inundă-mă în durere...
Şi... revin-o peste-un an,
Într-o zi întunecată,
Într-o zi plină de ploi...
Întreabă-mă înc-odată:
"Oare mai există: "noi"?

Aş plânge pe-al tău umăr

Mi-a fost dat în lumea asta, să iubesc ca o nebună,
Să iubesc curat şi sincer, de la Soare până la Lună.
Mi-a fost dat, să ascund norii sub pojghiţa de lumină,
Să-nlătur vântul năprasnic din vârf pân-la rădăcină.
Mi-a fost dat să fac risipă de dureri, suspine calde,
Ca o fiară-n cuşca vieţii, lacrimile să mă scalde.
Mi-a fost dat să implor cerul înecată-n astă lume,
Să sfărâm iubind misterul, ce spera să mă sugrume.
Mi-a fost dat să izbesc noaptea de sărutul plin de viaţă,
Să transform lacrima-n zâmbet reclădind o dimineaţă.
Mi-a fost dat să scriu sub titlu, cu majuscule: "va fi"
Dar s-a frânt în patru clipa, făr-a mai putea zâmbi.
Mi-a fost dat s-aştern pe creste dragostea nemărginită
Ce s-a irosit prea lesne, în flăcări zăcând, orbită.
Mi-a fost dat să zdruncin cerul cu rugăminţi fără număr,
Aş zbiera să-nving trecutul, sau... aş plânge pe-al tău umăr.

Mi s-a prescris tratament

Mi s-a prescris tratament: doze mari de nesimţire,
Să urăsc, să mă iubesc, să uit tot ce s-a-ntâmplat,
S-alung din sufletul meu floarea numită iubire,
Să accept lumea aceasta, cu tot ce-are-n lung şi-n lat.
Să mă schimb de fapt pe mine, pentru-a merge mai departe.
Să nu m-ascund după versuri, metaforic să... adorm,
Să nu iert vreo lovitură, să urăsc până la moarte,
Să fiu o altă fiinţă, în stâncă să mă transform.
Mi s-a spus că-s vinovată pentru toată viaţa mea,
Că mi-aş fi clădit o lume liniştită, iubitoare,
Mi-am păstrat în ea copiii luminaţi doar de-a mea stea,
Ca o cloşca speriată, sub aripi ocrotitoare.
Mi s-a spus că nu e bine să fiu ceea ce-mi doresc,
Tratamentul indicat se dă chiar fără reţetă,
Să nu mă complic cu vise..., mi s-a spus să nu iubesc!
Să devin nepăsătoare, rece, crudă, indiscretă,
Să fiu o altă persoană, dureri în piept să nu am...
Să nu am suflet în mine, să port inimă de piatră.
Lacrima să nu mă-nnece, suspinul să nu-l cunosc,
Să fiu sloi fără simţire, ceea ce n-am fost vreodată,
Dar, dacă voi reuşi, oare cum mă recunosc?

Taina iubirii veşnice

Ca în fiecare seară iau peniţa-n mâna dreaptă
Să-mi aştern clipele zilei picurate-n lanul vieţii,
Gândul bun, din al meu suflet, înspre voi toţi se îndreaptă,
Scriu în grabă rânduri, rânduri, alungând umbră tristeţii.
Transform tot ce mă-nconjoară, ignorând realitatea,
Cer secundei biruinţa, cer minutului mărire,
Împletesc cununi de lauri izbind agresivitatea
De flori crude, fără număr, născute dintr-o iubire
Ce-am trăit-o, sau visat-o, nu-mi mai amintesc acum,
Dar ştiu sigur că există încrustată-n pagini clare,
N-a fost vis, a fost iubire, nu s-a risipit în fum,
Supravieţuind scăldată în mii de lacrimi amare,
Strivită-n furtuni aprinse, fulgerânde-n nopţi târzii
S-a retras ca melcu-n iarbă aşteptând ploi cristaline,
Rănită, învinuită de multe ipocrizii
Tremurând din dor de verde, dorul crud, aprig de tine.
Şterg minute dureroase pe-o petală parfumata,
Scriu secunda următoare rătăcită-n gând feeric,
N-am să-ţi cer aripa frântă să-mi săruţi ca altădată,
Voi păstra taina iubirii veşnice chiar pe-ntuneric.

Un cadou de la prieteni dragi!

geaninalisandru Says:
iunie 2, 2011 la 3:15 pm la: http://lisandrulisandru.wordpress.com/2011/06/02/tinerete-fara-batranete-sau-fericita-iluzie-a-nemuririi-noastre/comment-page-1/#comment-28763


Pentru Dana Pătraşcu,
de la aflarea veştii sunt sfâşiată de gânduri şi întrebări. Singurul lucru pe care mai am putinţa să-l fac în aceste clipe este să îţi dăruiesc cu tot sufletul câteva rânduri:

Din lut şi scrum am renăscut, însă acum mi-e sete,
Aş vrea să mă revărs într-ale apei plete,
Să urc cu dor un drum cu şapte trepte,
Ce mi-l sădeşte apa-n gând dorind să mă răsfeţe.
Urc prima treaptă, primul pas , cu toată veselia
Ridic un ochi, îl pun pe cer şi scriu COPILĂRIA.
Cu celălalt urc tot mai sus, pe treaptă, cu decenţă
E mult mister, îmi place aici, salut ADOLESCENŢĂ!
A treia treaptă mă aşteaptă, îi simt intensitatea,
Fii drept, îmi spune acum treapta, eu sunt MATURITATEA.
Bătrân de sunt, eu tot mai urc o treaptă, şi încă una,
Cu un picior pe treapta cinci, ating ÎNŢELEPCIUNEA.
Mai am doar două de urcat şi beau din APA VIEŢII,
Regrete n-am şi am să urc, ţinându-mă de zidul tinereţii.
Un zid de flori, mult verde-am pus, iubire şi speranţă,
Din lut şi scrum am renăscut, mă reîntorc la VIAŢĂ.

Ploaia la indigou de-aseară
Mi-a furat mintea într-o clipă
Inima mi-a făcut amară,
Şi am lovit adânc, în pripă
Fără să mai gândesc sau poate
Eram plecată pe alei...
De nuci înalţi, pierdută-n noapte...
Îmi cer iertare dragii mei!
Cu vestea mea v-am întristat
Vă rog să-mi scuzaţi comportarea!
Nu-mi amintesc când am tastat,
Parcă mă furase uitarea...

Nu-mi e frică de tine!

Nu-mi e frică de tine, gheţar împăunat!
Nu-mi pasă unde umbli, nu-mi pasă ce gândeşti
Nu-mi e frică de tine, acolo a plecat
Fiindcă l-ai trimis tu, şi-ai spus că îl iubeşti...
Nu vezi că plânge cerul, de mila lui mereu?
Doar ai şi ochelari, gheţar urât şi rău!
N-am timp să plec acum, n-am voie să mă duc,
Mi-e dor de el, dar vreau să stau cu Dumnezeu
Nu pot s-o las aşa, nu pot urca în nuc!
Am aprins lumânarea şi m-am rugat plângând,
Nu mi-e frică de tine, gheţar fără de milă
I-ai strecurat ideea în suflet şi în gând,
Nu vreau s-aud de tine! Mi-e greaţă, mi-este silă!
Mi-ai răpit toată clipa, mi-ai distrus tot ce-aveam
Şi-acum îţi râzi de mine, de-acolo de-unde eşti
Mă uit acum cum plouă, stropii lovesc în geam...
Mai şi pretinzi gheţare că doar tu-l mai iubeşti...
N-ai un pic de ruşine, un pic de bunătate!
Eşti crudă, nemiloasă, eşti... nu-mi pasă de tine!
Dumnezeu este mare şi-mi va face dreptate
Nu ştii ce-nseamnă mamă, eu l-am purtat în mine,
I-am dat viaţă din viaţa ce se stinsese-atunci,
L-am iubit ca pe-un înger, în demon l-ai sfârşit
Ştii tu ce-nseamnă viaţă? Ştii tu ce-nseamnă prunci?
Mă judeci tu pe mine... ??? Tu te-ai îmbogăţit?

MI-E TARE DOR DE TINE!!!

Mi-e dor de tine mami, mi-e tare dor de tine!
Mi-au curs atâtea lacrimi, nimic nu merge bine,
Mă rătăcesc pe bloguri, citesc şi recitesc,
Nu înţeleg nimic, nu mai pot să trăiesc
Cu dorul greu de tine, doar ştii cât te-am iubit
Tu putrezesti acolo, eu plâng necontenit.
Luna din ceruri plânge de mila mea copile
Iar eu de al tău dor, te-ai dus de lângă mine...
Mă arde adânc pe suflet, nu-mi pasă de nimic,
Păşesc pe străzi mecanic, mai stau să scriu un pic...
În noaptea asta neagră care de-abia începe
Am rănit doi prieteni, nu ştiu cum dau cu ţepe,
Cu săgeţi otrăvite, nu mai ştiu ce-i cu mine...
Ştiu doar atât măicuţă: MI-E TARE DOR DE TINE!!!

Vreau să mă mint!

Dac-aş găsi plăcuţa din capăt de tunel...
Deşi vă simt în spate, deja mă simt datoare,
Mă ridicaţi pe vârfuri... şi tu, şi ea, şi el,
Dar labirintul ăsta e mult, e mult prea mare!
Aştern silabe-n grabă, parcă le şi rostesc,
Vreau să mă mint că-i ziuă, că totul a trecut
Dar Luna-mi râde-n spate, prin noapte rătăcesc,
E singură-ntre stele... şi-i doar la început
Degeaba caut uşa cu mâna pe pereţi,
Mă simt aşa învinsă, nu mă compar cu Luna
Aş vrea să mă ascund, să nu mă mai vedeţi!
Lacrimile mă sfarmă, aş prefera minciuna,
Aş prefera tăcerea ascunsă-ntre morminte,
Aş prefera durerea unui ocean imens
Din labirintul ăsta ce mi-a pătruns în minte...
Sau eu în el mă aflu?!? Vreau..., mă zbat, vreau să ies!
N-am nevoie de milă! De nimic nu duc lipsă!
Vreau doar să găsesc uşa, să ies din labirint
Aş vrea să mă întorc la ziua cu eclipsă
De Lună, să te-ascult... iubesc... vreau să mă mint!

De ţi-ai da seama...

De ţi-ai da seama cât de mult
A însemnat o picătură...
Că-ţi sorb cuvântul când te-ascult
Ca pe o sfântă băutură...
De ţi-ai da seama cât m-alini
Cu trei minute şi-un cuvânt,
Deşi mă zbat azi între spini,
Iubirea mea nu-i vorbă-n vânt.
De-ai simţi cât mă întregeşti,
Cât mă ridici cu glasul tău...
Aştept o clipă ca-n poveşti,
Cu-a mea răbdare, dragul meu!
O viaţă-n crivăţ am trăit,
Prin minciuni n-am îngenunchiat,
Pentru-adevăr m-am mai jertfit,
Să mă doboare-au încercat
Atâtea palme nemiloase
Şi-atâtea suflete haine...
Deşi păreau aşa frumoase
Le-am alungat de lângă mine
Şi-am luptat până la sfârşit
Cu capul sus, fără ruşine,
Dumnezeu nu m-a părăsit,
El mă cunoaşte cel mai bine.
Ştie ce am în piept rănit,
Ceea ce ştii, de mult şi tu
Chiar de susţii că am minţit...
El îmi cunoaşte sufletu'.
La infinit să demonstrez
Nu are rost, de nu-nţelegi
Că te iubesc, nu simulez...
Şi-ţi dau mereu timp să alegi.

Crucea ce mi-ai pus-o-n spate

Dumnezeule cel mare!!! Dumnezeule cel Sfânt,
Simt că nu mai am putere să mai port pe-acest pământ
Crucea ce mi-ai pus-o-n spate!!!
Te implor să faci ceva! Te implor să faci dreptate!!!
Aş zbiera, sperii copiii, numai am lacrimi să plâng!
Aş fugi din lumea asta, dar nu ştiu unde-am s-ajung!
În genunchi mă rog la Tine, cu ardoare Te implor!
Ia-mi din greutatea asta, doar un pic, un stropuşor...
Fie-Ţi milă doar o clipă, o secundă, cât vrei Tu!
Te implor să mă ajuţi! Te implor să nu-mi spui "Nu!"
Dă-mi un strop din mila Ta! Hrăneşte-mi sufletul trist!
Simt că nu mai am putere, simt că n-am să mai rezist!
Dă-mi un gram de calmitate cât o fină mângâiere!
O secundă de răbdare, simt că nu mai am putere!
Încerc să culeg un zâmbet, să-l dăruiesc tuturor,
Dar îl pierd pe drum de ceaţă. Te rog Doamne! Te implor!
Om cinstit încerc să fiu, într-o junglă prea haină,
Dar în hohote de lacrimi mă înec fără lumină.
Te implor să-mi dai putere flăcările să le-opresc!
Dă-mi din ceruri strop de ploaie, până nu înnebunesc!