De n-ai să poți ajunge-n timp util
iar noaptea peste ochii mei va pune
stele aprinse-n lacrimi de copil
prin iarba crudă, și-am să pot apune,
De n-ai să poți interveni cât încă
mai aud pași grăbiți pe caldarâm,
cât mai am cerul rătăcit sub stâncă,
cât dorul n-am avut cum să-ți sfărâm...
Cât încă mă mai arde disperarea
de-a te simți aici pentr-o secundă,
cât mai zâmbesc și lăcrimez ca marea,
uitată-n valuri calde, muribundă...
De n-ai să poți, mă voi ruga, desigur,
de tot ceea ce-nseamnă Univers,
și-ți voi păstra în suflet, te asigur,
iubirea noastră, scrisă vers cu vers...
De n-ai să poți veni, voi înțelege
că-n Carul Mare n-ai mai avut loc,
iar pe cel mic tu nu îl poți alege,
cât încă suntem lacrimă de foc.
Cât încă ne dansează gându-n stele,
la pieptul tău, cât încă mă visez,
și toate, toate lacrimile mele
se-aștern aici... nu am să-și reproșez.
Am să te-aștept ca pe o ultimă dorință
care-a uitat să-și mai adune pașii,
să te sărut, să scap de suferință
și-apoi să zbor, șoptit, cu îngerașii.
Postări
te rog din tot sufletul meu sa nu aprobi nici un comentariu, din cate am facut!
RăspundețiȘtergeremultumesc!