Voi putea

De-aș putea să zbor spre Lună
doar o clipă, un minut
sau spre Steaua ce apune
fiindcă nu a priceput
că-ntr-o noapte
prin fereastră
mi-am lăsat dorul să zboare
și de-atunci o viață-albastră
și-a luat nasul la purtare… 

De-aș putea să sărut palma
celor care mă lovesc,
să istorisesc de-a valma
versul prin care trăiesc
și seninul ce mi-aduce
clipele neosândite,
lacrima să se usuce
printre versuri adormite.

De-aș putea să zbor ca fulgii
iernilor ce s-au topit
să-mi pun șoaptele-n elogii
peste rânduri de granit,
să mă lepăd de dorința
de a mai zbura cândva…
mi-aș ascunde neputința
de-a dori făr-a zbura.

Am dreptul de-a zâmbi

 

 

 

 

 

Am mușcat din nori cu versul, 

Mi-am pus viața la dospit

Și-am descoperit că-n mersul

Către ieri, m-am risipit. 

 

Am mușcat din depărtare, 

Drumul să-mi fie mai scurt,

Durerea să se strecoare

Ca o lacrimă, un furt.

 

Am clădit poem din stele

Și l-am pus la încolțit, 

Pentru lacrimile mele, 

Ce nu s-au mai înmulțit.

 

Am clădit o dimineață 

Dintr-un galben trandafir 

Și-am pornit în altă viață

Cu miros de tei și mir. 

 

Mi-am întins, a implorare,

Mâinile, spre cer senin

Și-am ales să mă-nconjoare

Dragostea fără suspin. 

 

Nopțile au dat năvală

Să-mi îngroape zorii-n ploi, 

Dar de-acum,  pe-această coală

Doar versul va fi-ntre noi. 

 

Pierdusem orice speranță,

Nici măcar nu mai visam 

Că va avea importanță 

Cerul spre care zburam.

 

Dumnezeu mi-a scos în cale,

Limpezindu-mi slăbiciunea, 

Căldura brațelor tale…

Și-a înfăptuit minunea.

 

De o viață, și mai bine, 

M-am rugat noapte și zi

Să te întâlnesc pe tine,

Să am dreptul de-a zâmbi.

 

Acum înțeleg trecutul

De ce-a fost așa hain,

Fiindcă--mi zidea așternutul

Cu tine, prins în destin.

 

 

A doua petală

Trezește-mă, te rog, și spune
Că ne-am născut în luna mai,
Că nimeni nu ne va răpune
Și nu-ţi va ordona să stai.

Că voi zbura la braț cu tine
Și vom păși pe-același drum
Care de fapt ni se cuvine
Clădit de amândoi, din scrum.

Trezește-mă când se mai moare,
Învie, fără importanţă,
Când doar noi împletim culoare,
Și despletim albă speranță.

Când aripile-ncep să-mi crească
Trecutu' încet, încet adoarme
Și cu blândețea-ţi îngerească
Îmi pui săruturi peste arme.

Trezește-mă când zorii-n rouă
Ne scaldă, fără să clipim,
Când ne îndeamnă-n viața nouă
Neîncetat să ne iubim.

Când totul curge la-ntâmplare
Făr-a fi fost cândva trasat.
Trezește-mă din nopţi, visare
Și spune-mi că-i adevărat.

Trezește-mă când în petale
De trandafir mă învelești,
Mă legeni în visele tale
Și cu iubire mă trezești.

Prima petală

Dansam nedumerită pe-o petală
blond aurie, galben nepătat,
mă regăseam în joaca mea banală
în tot ce mai visam, tot ce-am visat…

Priveam cu ochii încercării noastre
prin pânza ceții care persista,
ca-ntr-o oglindă ce-a trecut de astre
doar prin cascade, făr-a riposta.

Trăiam ceea ce nu aș fi crezut vreodată,
îngenunchiată în a mea dorință
de a-ntâlni iubirea mult visată,
să pot uita de chin și suferință.

Uimeam uimirea sunetelor clare,
visam visările în zori de zi visând,
uitând să pun uitarea pe uitare,
gândeam gândind că voi uimi curând.

Mă-ndepărtam ușor, ușor de depărtare
să înfloresc în florile de mai,
în trandafirul galben, o splendoare
ce-mi deschidea o ușă-n zbor spre Rai.

Mă rătăceam deja printre cuvinte,
interogând oglinda despletită
ce poate oferi de-acu'-nainte?
Ea-mi răspundea: - De-acum vei fii iubită!