Lacrima nicicând nu oboseşte

S-a înnorat din nou şi-n astă seară,
Iluzii nici nu îmi mai fac, de mult,
Am obosit de fapt să mă mai doară
Norii ce simt şi ploaia ce ascult.

Am obosit să-mi răcesc de pomană
Sufletu-n gheaţa pe care-o primesc
Deşi, neîncetat din el emană
Putere încă, încă mai zâmbesc.

Am obosit din nou în astă seară,
Probabil că pe nori voi adormi
În lacrima eternă şi amară
Iar, zorii-n şoapte mă vor înveli.

Am obosit pe jar să tot păşesc,
Mă gârbovesc sute de vorbe-n vânt,
Să nu le-aud, în lacrimi mă topesc
Şi-ncerc apoi să le sting în cuvânt.

Mi-e drumul greu deşi, păşesc spre casă,
Noaptea-i prea lungă, nu se mai sfârşeşte,
Am obosit, lacrima mă apasă
Şi curge lin, nicicând nu oboseşte.

Treziţi-mă peste o oră!

 

 

Treziţi-mă peste o oră,
O zi, o lună, chiar un veac,
Când, scris cu apă incoloră,
Veţi folosi versul drept leac.

Treziţi-mă peste o oră,
Un an sau poate un minut,
Când lacrima-mi va fi minoră
Într-un ocean, greu de crezut...

Treziţi-mă peste o clipă
Dar, fără să mă zgâlţâiţi,
 Am adormit într-o risipă
De trandafiri albi, ofiliţi.

Treziţi-mă când plânge luna
De dorul meu, să-i dau putere,
Să-i ating lacrima cu mâna
 Ce-a aşternut vers de plăcere.

Treziţi-mă când zorii zilei,
Cu rouă, ochii, îmi imploră

Ajungând la sfârşitul filei...
 Treziţi-mă peste o oră!

Dacă ai ştii...

Vis venit din altă eră
Mi-a turnat în cupă ceaţa,
Devii paşnica himeră
Ce-mi bântuie dimineaţa.

Nici cearceaful nu m-ajută,
Nici măcar faţa de pernă,
Raza soarelui e mută,
Doar, iubirea mi-e eternă.

Visul nu vrea să conceapă
Risipirea de moment,
Răcneşte nevrând să-nceapă
Drum spre iadul permanent.

Gândul nu mă recunoaşte
Parcă nici n-a fost al meu,
Lacrima din nou se naşte
Dintr-un soi de dor mai greu.

Cuvântul rostit lovise
Ca pumnalul, fără milă,
Sunetul răcnea prin vise,
Aripă frântă de-acvilă.

Versul se pierdea ca firul
De nisip, în largul mării...
Nu rostisem adevărul,
N-am cum să te dau uitării!

Glasul tău rostea iertarea
Ca şi când nu luase-n seamă
Valul ce-l uitase marea
Plâns, pe plaja de aramă

Mii de frunze ofilite
Ce păreau cândva reale,
Mi-au pus lacrimile-n minte,
Lăsând în urma lor jale.

Cum să văd prin ceaţa dură
Culoarea zilei de mâine?
Ştiu că dragostea mi-e pură
Dar, nu ştiu ce-ascunzi în tine.

Îţi presar veşnic în suflet
Şi pe plete, strălucire,
Îţi inund visul cu cântec
Aşternut doar din iubire.

Smulg din nopţi câte-o bucată
Să-ţi dăruiesc gândul crud,
Stropi din bolta înstelată
Îmi oferi dar, nu te-aud.

Lupt cu mine să-nving teama
Ce nu pot s-o definesc,
Poate, dacă ţi-ai da seama,
Ai ştii şi cât te iubesc!

Ecou

Te iubesc când noaptea plânge
Cu imensa-i slăbiciune,
Când depărtarea mă-mpunge
Ca pe-un ecou fără nume...

Te iubesc când pui culoare
Peste versul adormit
Şi-mi transmiţi din depărtare
Un cuvânt, cât mai şoptit.

Te iubesc când versul curge
Hrănindu-mi monotonia,
Când noaptea firesc se scurge
Împânzind cu dor hârtia.

Te iubesc când vreau să picur
Lacrimile sub coperte,
Să dizolv şi să asigur
Clipele incoerente.

Te iubesc când cerul frânge
Stelele de al tău dor,
Întunericul îmi smulge
Aripa plăpândă-n zbor.

Te iubesc când depărtarea
Face din mine izvor,
Când cu lacrimi umplu marea
Şi-n flăcări urlu de dor.

Te iubesc când peste noapte
Lacrimile mă topesc,
Împletind visele-n şoapte,
Pur şi simplu te iubesc!

Căutări

Azi aş pătrunde sub izvoare

Să-ţi pun în palme răsăritul,
Să-ţi dăruiesc raza de soare
Ce ne-ntregeşte infinitul.
 

Ţi-aş pune strop de mângâiere

Pe chipul năpădit de dor,
Să-ţi iau orice fir de durere
Şoptindu-ţi tandru, te ador!

Azi aş pătrunde prin cuvinte
Odihna să mi-o regăsesc,
Şi-ntr-un izvor de jurăminte
Sufletul să mi-l înrobesc.

Să nu cunosc dorul de tine,
Să nu mai ştiu ce-nseamnă vis,
Să-mi împletesc ziua ce vine
Pe cerul care l-ai deschis.

În palma ta să mă aduni

Din rătăcirile albastre,

Să ne iubim ca doi nebuni

Sfidând distanţa dintre astre.

Pe înţelesul tuturor

În aparenţă sunt cuvinte,
De prea puţini luate-n seamă,
Unii citesc, merg înainte
Dar, n-au purtat a lor maramă.

Alţii le folosesc mai iute
Decât viteza unui tren,
Apoi încearcă să asculte
Vântul, cum şuieră peren

În lumea asta sunt rostite
De-atâtea voci imaginare,
De-atâtea glasuri răguşite
Dar, nu toţi au în ochi culoare.

Sunt două doar, două petale,
Ca ochii mei avizi de tine,
Pure, adânci, esenţiale,
Dând viaţa culmilor alpine.

Esenţa lor umple zenitul
Deşi, noi le rostim firesc,
Să înţeleagă infinitul
Că mă iubeşti şi te iubesc!

Iartă-mă, iubitul meu!

Picături de vis şi rouă
Pui în sticla de cerneală
Deşi-n lumea asta plouă
Cu minciuni şi îndoială,
Tu transformi cu o privire
Norii care mă-nconjoară
În steluţe de iubire
Strălucind seară de seară.

Mi-este teamă să m-apropii
Uneori, când simt cum creşte
Dragostea, împletind stropii
Şi-o iau razna, nebuneşte...
Mă retrag ca o cometă
Dăruind amărăciune,
Mânuiesc o arbaletă
Şi-mi ard sufletu-n tăciune.

Apoi plâng la disperare
Flăcările să le sting,
În câmpia cu uitare
M-aş pierde dar, mă înving
Picături de vis şi rouă
Şoptite din pieptul tău,
Inima ţi-am rupt-o-n două...
Iartă-mă, iubitul meu!

Iartă-mi scena nemiloasă,
Iartă-mi lacrimile crude!
Iartă-mă, am fost geloasă
Dar, Dumnezeu mă aude
Cum mă rog seară de seară
Să m-ajute să-ţi răpesc
Din suflet orice povară,
Iartă-mă pui, te iubesc!

De-aş vinde dorul de tine

Dacă toate-n lumea asta s-ar lua de pe tarabă,
La un preţ sau la un altul, am zări prin magazine,
Am plăti la casieră, aşa fără nicio grabă,
Mi-aş vinde nopţile goale, mi-aş vinde dorul de tine.

Aş vinde lacrima-n care m-am scăldat noaptea trecută,
La un preţ negociabil, accesibil tuturor,
Aş deveni mai bogată, mai puternică, avută
Aş mai da şi de pomană în ciuda bogaţilor.

De-aş putea să-mi vând în stradă toate visele cu tine
Ambalate în hârtie creponată, folosită...,
Mi-aş cumpăra într-o secundă lanţ din culmile alpine
 Devenind crăiasa lumii, de toţi gheţarii iubită.

În Mall de-aş vinde dorinţa fierbinte, de a te iubi,
Saci de bani aş pune-n conturi, din dobândă aş trăi,
Toate băncile din lume s-ar ruga, s-ar înjosi
Să le dau credit pe-o viaţă şi pe cea care-o veni.

De s-ar vede fericirea ce-mi strecori cu o privire
Munţii s-ar topi în lacrimi fără gemete, suspine,
Marea s-ar scurge de-a pururi în oceanul de iubire
Şi-aş putea să am de toate, de-aş vinde dorul de tine.

Clipa în care tu nu eşti

Vreau să mă spăl de ploaie sub stropii reci de apă,
Să sorb din picătura unui ocean imens,
Aştept ceva-ul care în veci n-o să înceapă,
Frângând sufletul fraged ce l-ai învins, l-ai şters.

Vreau să mă spăl de lacrimi în ploaia milostivă,
Să-mi lepăd disperarea de-a înota-n nisip,
Vreau multe, mult prea multe, dorinţa mea-i tardivă,
Vreau să te şterg din suflet totuşi, spre tine ţip.

Vreau ploaia să mă rupă în mii de bucăţele,
Să-mi macine durerea ce-o laşi în urma ta,
Să-ntorc sufletu-n pagini, să mă înalţ spre stele,
Să-ţi simt iar răsuflarea învingând planeta.

Vreau să te-ascund în mine, adânc să nu mă ştie
Nicio planetă albă, nici stelele măcar,
Să te înec în gânduri, cu luna argintie
Pe care mi-ai trimis-o de-atâtea ori în dar.

Vreau să te-ascund sub pagini şi sub cerneala-ţi verde
Să-mi smulg inima-n grabă cu-n ac de gămălie,
Să-mi împletesc cuvântul ce-n lipsa ta se pierde
Devenind doar o boare roasă la temelie.

Vreau să te uit dar, totul în preajma mea loveşte,
Nimic nu mă mai cheamă, nimic nu mă ridică,
Nici măcar ploaia-n care ne-am răsfăţat regeşte
Nu-mi spală primăvara, soarele-n cer abdică.

E noapte-n poezie, e trist şi glacial,
Se spulberă iubirea, se duce spre poveşti,
Nu pot să opresc ploaia, nu pot opri un val,
Nu pot păşi spre clipa în care tu nu eşti.

Condamnaţi-mă pe viaţă!

Sunt produsul muzei mele,
N-are rost s-aplaudaţi,
Praf inert din cozi de stele,
Mai bine mă condamnaţi.

Am răpit privirea, gândul
Din sufletul ce-l iubesc
Şi v-am împletit cuvântul
Încercând să vă hrănesc.

Condamnaţi-mă pe viaţă,
Biciuiţi-mă-n neştire,
Asta mi-e reala faţă,
Nu are ce să vă mire!

Sunt un strop purtat de vele
Printre-ale furtunii valuri,
Descriu dragostea din stele
Ce se zbate între maluri.

Condamnaţi-mi trupul care
Refuză să mai dea gheaţă,
Daţi-mi cupa cu uitare,
Condamnaţi-mă pe viaţă!

Recunosc, sunt vinovată,
Am sustras şi-am dăruit
Muzei, slova-nlăcrimată,
Recunosc că am greşit!

Sunt numai produsul muzei,
N-am să vă cerşesc clemenţă,
Ochii lui, seninul frunzei
Mi-a turnat în vers esenţă.

Eu nu am stabilitate
Fără glasul lui ceresc,
Recunosc că-n libertate
N-am dreptul să mai trăiesc.

Voi, cei ce nu ştiţi ce-nseamnă
Să iubiţi cu-adevărat,
Sufletul nu vă îndeamnă
Să mă loviţi neîncetat?

Sunt dispusă-n rugul aprig
Să ard, fără consolare,
Nu voi plânge, n-am să strig
Biciuiţi în continuare!