Un singur drum

Din norii grei mi-am smuls privirea
S-o dăruiesc cui se cuvine,
Nu-mi voi mai irosi iubirea,
Nici lacrimile cristaline.

De-acum furtunile vor naşte
Un curcubeu nestăpânit,
Oricine sufletu-mi cunoaşte,
Ştie cât am de oferit.

De-acum voi colora secunda
Cu dragoste adevărată,
Nu voi mai plânge ca flamanda
Dup-un colţ de pâine uscată.

De astăzi, negru va fi negru
Când peste alb se va aşterne,
Cuvântul meu, mereu integru,
Pe pagini, dragoste va cerne.

De-acum, să ştie întreaga lume,
Cu munţi şi apele adânci,
Oricine va-ntreba de mine,
Sunt sus, acolo, printre stânci.

De-acum inima îmi va bate
În ritmuri de săruturi noi,
De-acum iubirea va străbate
Un singur drum pentru-amândoi.

În noaptea asta

În noaptea asta voi zbura
Pe un cal alb, în gândul tău,
Să-ţi dăruiesc inima mea
Vibrând, la bine şi la greu.

În noaptea asta voi culege
Cea mai strălucitoare stea,
Inima ta o voi alege
Să-mi dăruiască dragostea.

În noaptea asta voi zbura
Pe braţul tău, precum un vis
Şi nopţile voi implora
Să ne clădească-un paradis.

În noaptea asta voi alege
Din miliardele de stele,
Ochii tăi, pentru-a înţelege
Dorul greu al inimii mele.

În noaptea asta vom zbura
Pe tâmpla cerului, vibrând,
Să-ţi dăruiesc inima mea,
Să-ţi sorb clipele rând pe rând.

Ca şi când

Vreau să mă strângi la pieptul tău
Ca şi când totul s-a sfârşit,
Ca şi când peste curcubeu
Am zburat şi ne-am regăsit.

Vreau să te strâng ca pe-o comoară
Ca şi când cerul mi-a zâmbit
Acum, pentru întâia oară,
Să te sărut necontenit.

Vreau să zburăm din rază-n rază
Precum albinele-n petale,
Ca şi când stelele dansează
În ochii şi buzele tale.

Vreau să visăm că noaptea este
Numai o pată-n calendar,
Ca şi când lumea-i o poveste
Iar eu miraculosul dar.

Vreau să păşim pe drumul vieţii,
Ca şi când noi l-am creionat,
Ca şi când am topii nămeţii
Iubindu-ne neîncetat.

Cel ce-i bun, nu e şi prost!

Printre lespezi fără număr
Mi-am purtat paşii alene,
Buruieni cu măşti de nufăr
Mi-au pus lacrima sub gene.

Le-am donat cuvânt pe pâine
Sufletul să le-ncălzească,
Dac-aş fi hrănit un câine,
Avea cin' să mă păzească.

I-am îmbrăţişat în iarnă,
Când viscolul viscolea
Însă, n-au vrut să discearnă
Căldura şi liniştea.

Vulpi cu cozile stufoase
Au încercat să doboare
Toate clipele frumoase
Ce le parfumam cu soare.

Braţul oferit de mine,
Când norii îi agasau,
Mi l-au smuls cu o cruzime
Pe care-o tot ascundeau.

Mii de pietre şi săgeţi,
Flăcări sute, miliarde
Mi-au aruncat în pomeţi,
Poate, poate mă vor arde.

Mi-au săpat groapă adâncă
Pentru omenia mea,
Neştiind că sunt o stâncă
Şi-au căzut tot ei în ea.

Cum era de aşteptat,
Măştile-n timp s-au topit,
Vulpile-au înmormântat
Ura lor, de neoprit.

Eu n-am ură, am iubire,
Nu le pot plăti la fel,
Le dau, chiar de-o să vă mire
Cuvânt rupt din sufleţel.

Dumnezeu este cu mine,
Aşa cum mereu a fost,
Mă rog, să vă fie bine!
Cel ce-i bun, nu e şi prost!

E timpul

Cobor, pentru o clipă
Din norii parfumaţi
Cu-a versului risipă,
În ochii-ţi migdalaţi.

E timpul să-mi dai viaţă
Şi liniştea dorită,
E-o nouă dimineaţă,
Vreau să mă simt iubită!

Să te îmbrac în versuri
Iar tu în sărutări,
Să ignorăm abisuri
Zburând până în zori.

E timpul să-mi dai haina
Tristeţii, la o parte,
Să ne hrănim cu taina
Iubirii adevărate.

Să ne luăm de mână,
Să ne iubim curat,
În urmă să rămână
Visul, ce m-a furat.

E timpul să-mi dai luna
Şi soarele fierbinte
Cu-o clipă, numai una
Şi multe înainte!

O clipă cât o viaţă
Să împletim cu vers,
Să-ţi fiu o dimineaţă,
Să-mi fii un univers!

Metafora dezmierdată

Pe o pajişte uscată,
Între soare şi abis,
Stă metafora uitată
Sub copacul interzis.

Lângă ea, un fir de iarbă
Se ridică ruşinat,
O atinge şi o întreabă:
-Azi, cine te-a supărat?

Se înţoleşte în cuvinte,
Pune virgula pe vers,
Se strecoară înainte,
Neînţeleasă-n univers.

O metaforă minoră
Cât un strop firav de rouă,
Se stinge din oră-n oră,
Se aprinde doar când plouă.

Triluri blânde de luceferi
Îi ung litera rănită,
O salvează de înfrângeri
Şi de furtuna cumplită.

Dintr-un ram uitat sub frunze
Curge-n palmă o părere,
Arca lacrimilor dârze
Sapă printre emisfere.

Licurici cu geana lungă
Prind ideile din urmă,
Verde crud în versuri plângă,
Arşiţa nu se mai curmă.

O metaforă firavă
Aşternută pe hârtie
Coace inima pe tavă,
Pentru viaţa ce-o să vie.

Firul ierbii se usucă
Sub metafore de foc,
Un jargon ar vrea s-aducă
Perla verde cu noroc.

Timpul curge acromatic
Peste norii adunaţi,
Într-un soi de vis acvatic
Scurs din munţii îngheţaţi.

Sub nămeţi de suferinţă
Metafora se dezmiardă,
Mănată de-a ei credinţă,
Aripile-n fier să-şi ardă.

Am renunţat

Pentru că Shakespeare n-a murit
Iar, Caragiale nu-mi convine
Pentru că totul s-a sfârşit,
De mult am renunţat la tine!

Am renunţat să te mai caut,
Am renunţat să te privesc,
Doar visul nu îmi e precaut,
În el mereu te regăsesc.

Poate că n-am, ca Julieta
Balconul verde, înflorit,
Tu ai Romeo, eticheta
Pe pieptul tău ai scrijelit.

Eu renunţasem într-o seară
Deşi, ai mai visat o noapte,
Ştiam ce mult poate să doară
S-adun pe umeri pagini coapte.

Am renunţat mai mult din teamă
C-am putea deveni eroi
Nemuritori, ştiind ce-nseamnă
Să-mparţi întregul pur la doi.

Am fi riscat cu orice clipă
Precum Isolda şi Tristan
Iar, Marte nu face risipă
Cu vechi citate din Cioran.

Am renunţat să te aud,
Am renunţat să te privesc,
Să mă înec în verde crud,
Renunţ la tine, îndrăznesc.

Pentru că Shakespeare n-a murit
Iar, tu rămâi o perlă verde
Cu pieptul stâng acoperit
De scoica care te va pierde.

Izvor de lacrimi sfinte

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de dor
Să-ţi privesc ochii obosiţi,
Vreau să rămâi un trecător
Cu paşi încrezători, grăbiţi.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de bine
Să te ştiu din nou fericit
Acolo, departe de mine
Cu siguranţa c-am greşit.

Nu vreau să-ţi spun ce va fi mâine
Când treptele vor dispărea,
Când vei gusta dorul de mine
Reinventând încrederea.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de groază
Când mă priveşti după perdea,
De parcă stelele visează
O altă noapte-n palma ta.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de sete
Să-ţi sorb tăcerea din cuvânt,
Să o aştern pe îndelete
Într-un poem bătut de vânt.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de rece
În lumea albă şi rotundă,
Când universul mort petrece
Iubirea pe o altă undă.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am vise,
Nici sunete pe portativ,
Când toate-aceste vor fi scrise
Şi vei citi, va fi tardiv.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am rime
Şi slove pentru-a te cânta
Nici nu visezi că-n zbor spre tine
Ating cu tâmpla şoapta ta.

Nu vreau să-ţi spun nimic în plus,
Nici slovele nu-ţi mai culeg,
Sufletul ţi-e de mult inclus
Aici, şi n-am să te dezleg.

Voi pune hamul pe cuvinte
Şi-n ele tu vei picura,
Ca un izvor de lacrimi sfinte
Ce mă mai poate bucura.

Eu nu mă scald la întâmplare

De vrei inima mea pe tavă
În două zile şi-un minut,
Problema ta e foarte gravă,
Pot oferi doar un sărut.

Am trăit clipa blestemată
Când prin ochi, suflet am văzut,
Am plâns cum n-am să plâng vreodată,
Doi ani de zile şi mai mult...

De vrei să-mi pui pe suflet sare
Din norii mei să mă cobori,
Să-mi dai, să beau, zilnic uitare,
Ar însemna să mă omori.

Eu am trăit clipe supreme
Cum nu vei trăi niciodată,
În lumea asta sunt probleme
Deşi, doar eu mă simt ciudată.

Pe orice navă vei urca,
Pe orice munte vei ajunge,
În mintea mea nu poţi intra
Iar, eu am obosit a plânge.

În mine-am pus o barieră,
Statuia rece m-a aprins
Cât dădea suflet, am fost sferă,
De-acum voi fi de neînvins.

Nu mai contează câte file
Voi scrie până izbutesc
Să-mi crească aripi de acvile,
Cu versu-acesta mă hrănesc.

Eu sunt izvor de apă vie,
Cu mine, mulţi se răcoresc,
Sunt ca o lună argintie,
Stropi puri de suflet dăruiesc.

N-am cum să-mi vând harul în piaţă
Pentru un simplu compromis,
Prea multe am de spus în viaţă,
Încă mai am destul de scris.

Poate că-n viaţa următoare,
Când tot ce-mi ceri va fi o lege,
Voi deveni nepăsătoare,
Acum nu mă poţi înţelege.

Şi nici nu-ţi cer să faci efortul
Fiindcă n-ai cum să zbori ca mine,
Nu s-a clădit aeroportul
Din care-şi iau zborul, albine.

Numai din el ajungi în stele,
Numai din el, pe nori, pluteşti,
Căldura paginilor mele
N-ai cum s-o vezi, de-o răsfoieşti.

Ce-mi doresc eu din astă viaţă
Tu nu ai cum să înţelegi
Chiar de-ţi rostesc albastru-n faţă,
Iubirea pură, n-are legi.

Peniţa sufletului meu
Mai scrijeleşte pe hârtie
Harul Bunului Dumnezeu
Iar, acest dar, nu-i o prostie.

Eu m-am născut pentru iubire
Şi mă sacrific pentru ea,
Poate pe tine-o să te mire
Dar, nu-mi poţi avea inima.

Averea mea nu stă în pungă
Sau carduri pline de dobânzi,
Aura mea nu vreau s-ajungă
Decât la mâna celor blânzi.

Să-i mângăie firesc pe frunte,
Pe suflet şi trupul rănit
Când slova mea vor să asculte,
Să înţeleagă ce-am simţit.

Pe bolta mea mai este soare,
Pe cerul meu, stele mai sunt
Lor le pot fi pe veci datoare
Cu-a mea căldură din cuvânt.

Eu nu mă scald la întâmplare
În apele acestei lumi,
Scriu doar fiindcă mă simt datoare
Să-i împletesc vers din furtuni.

Nu pot s-azvârl peniţa-mi pură
Pe niciun vis de trecător,
Eu sânt o simplă picătură
Dar, versul meu nu-i muritor.

De ieri, de azi

O noapte goală şi prelungă
Prin plete sufletu-mi răsfiră,
De azi a încetat să plângă,
De ieri, cuvântul tău inspiră

De azi un nou drum se iveşte,
De ieri cerul s-a luminat,
Un crin în suflet înfloreşte,
Stelele-n cor s-au adunat.

Ne cânta toate la vioară
Pe vocea unui curcubeu,
De azi nu se mai face seară,
De ieri eşti în sufletul meu.

De azi prin vise vom pătrunde,
De ieri putem lua culori
Din curcubeul ce ascunde
Mireasma dragostei în zori.