Alungare

 

 

M-aş spăla pe ochi, de tine,
să-mi îndepărtez durerea
care se ascunde-n mine.
Ce-aş mai îngropa tăcerea...!!!

Pe trup m-aş spăla de tine
cu săruturi mii şi sute,
să alerg zâmbind, de mâine,
pe alei nestrăbătute.

Viforul l-aş strânge-n braţe
să-i ofer val de căldură,
sufletul să mi-l înhaţe
dintre spinii plini de ură.

Doamne, cât de mult mă doare!!!
Nu am cum să te-alung!
Ard ca flăcările-n zare,
curg şi lacrimile-mi ung.

M-aş spăla pe ochi, de tine,
lacrimile-aş izgoni
dar în clipa care vine
sufletul mi-ai cotropi.

Las ploile să m-aline
stropii reci să mă lovească,
fulgerând dorul de tine
şi durerea pământească.

 

 

 

Nu sunt frumoasă pentru-oricine

Nu sunt frumoasă pentru tine,
nici dulce, searbădă sau bună.
Sunt visul care numai vine,
vis împlinit sub clar de lună.

Nu sunt frumoasă-n prag de seară
fiindcă nu am nimic de-ascuns.
Am avut singura comoară
ce printre versuri mi-a pătruns.

E plină lumea de regine
şi de luceferi fără cer.
Nu sunt frumoasă pentru tine,
sunt trandafir lovit de ger.

Sunt lacrima curgând alene
de pe retina jucăuşă
ce-aşteaptă dansând printre gene
să baţi cu şoaptele la uşă.

Nu sunt frumoasă-n toiul nopţii,
decât la pieptul lui am fost
şi voi mai fi, de-ar spune morţii
că-mi vor da cripta adăpost.

Să nu-ndrăzneşti

 

 

Să nu-ndrăzneşti cândva să mă iubeşti
mai mult sau mai curat decât o fac,
când voi muri, din ger să te trezeşti
deasupra urnei mele, un capac.

Să nu-ndrăzneşti să mă divinizezi,
cum fac mereu, iubirea mea fierbinte,
la primul pas prin mine să valsezi,
cu tot ce am, cu sufletu-nainte.

Să nu-ndrăzneşti să mă alungi vreodată
aşa cum o fac eu, neîncetat,
şi totuşi să m-aduci nealterată
deasupra norilor ca-ntr-un palat.

Să nu-ndrăzneşti să mă păstrezi aproape
cum te păstrez, deşi toţi mă acuză
că te iubesc trecând prin foc şi ape,
iar tu, fără de mine-ai fi o muză.

Să nu-ndrăzneşti să mă iubeşti ca mine,
oricine-n astă lume-i trecător,
doar tu renaşti din ce în ce mai bine
în timp ce eu mă sting de al tău dor.

 

 

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor..., sau mult mai grav...

Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să zbier pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni...

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup...

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reţine
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
chiar aş muri de dorul tău prea mare...

Nopţi fără sărut

Mă vei ierta că-n nopţi cu insomnie
te aşezam pe pernă să-ţi trasez
acelaşi vis, prins cu ceremonie
în piept inert, cumva să luminez?

Mă vei ierta că dezmembram secunda
în bucăţele mici, ciudat de grele,
să-ţi pot găsi pe pagini albe umbra,
să o pansez cu praf inert de stele?

Mă vei ierta că n-am putut a scrie
o slovă fără tine-n cap de pod?
Că n-am însiropat nici-o felie
de tort tăiat din vechiul episod?

Mă vei ierta că mi-am adus aminte
de glasul tău în orişice minut?
Că n-am făcut castel din jurăminte?
Nopţi fără somn şi fără un sărut...

Eu te-am iertat de-atâtea ori, de parcă
nici n-am trăit un veac fără de tine,
nici gerul nu a reuşit să-mi stoarcă
izvor de dor din culmile alpine.

Eu te-am iertat de-atâtea ori, iubite
încât, nici soarele nu s-a trezit
iar eu aştern pe stele rătăcite
sărutul zorilor,  înzăpezit.

Dor de verde

Din dor de verde tai felii de lună
şi nopţii-i pun papuci de catifea,
pe stele-i împletesc albă cunună,
desprinzând versuri din inima mea.

Din dor de verde fac contract cu noaptea
să te picteze-n visele fierbinţi
până când zorii vor săruta moartea
ca pe-o petală albă printre sfinţi.

Ultimul şotron

 

 

 

 

 

În seara asta parcă din ceruri curg şiroaie
de flăcări, fără număr şi fără de control,
În seara asta cerul îmi toarnă-n măruntaie
un dor imens, vulcanic, înveşmântat în gol.

În seara asta dorul cu lacrimi mă presară,
din cele mai grăbite, din cele mai amare,
Mă-neacă-n întuneric, mă urcă, mă coboară
mă fierbe-n flăcări negre, albastre şi avare.

Mi-e liniştea pierdută la capăt de peron,
călcată în picioare sub frunzele aurii,
Cu stelele de mână joc ultimul şotron
să-ţi pot aprinde luna în dreptul inimii.

În seara asta parcă din ceruri curg poeme
îngenunchiate-n umbra mirificelor nopţi,
În seara asta totul a ajuns la extreme,
se-aud stelele-n şoaptă cântându-ne la porţi.

 

 

Visul dimineţii

Planeta noastră aţipeşte
deşi o mângâi neîncetat,
un curcubeu se iscăleşte
pe norii mei, puşi la iernat.

Pe-a locuri irişi înfloresc
în iz de toamnă ruginie,
încerc să nu-mi mai amintesc
că tu îmi eşti hărăzit mie.

Încerc să-mi spun că niciodată
n-am fost mai crudă ca acum,
sub lespezi aş dormi, mă iartă
că n-am putut păşi pe-alt drum!

Planeta noastră arde-n ape
cu gust de lacrimă, de dor...,
un dor ce nu mă mai încape
nici printre ploi..., nemuritor.

Un dor de glasul care sună
în zorii zilei ce-a trecut,
să mă sărute de zi bună
pe un vis cald, neînceput.

Un dor nemărginit de viaţa
pe care-aleg să o trăiesc
când fugi ca visul dimineaţa
iar eu rămân să... te iubesc!

Aşteptare

Să nu mă-ntrebi de ce am mai rămas
Şi nu m-am avântat pe alte căi,
Purtată de zefirul fără glas,
Am aşteptat, în lacrimi, ochii tăi.

Mi-am pus în ordine clipele toate
Şi nopţile le-am înşirat pe aţă,
Să nu mă mai târăsc aşa pe coate
Ca firul ierbii, pur, de dimineaţă.

Să nu mă-ntrebi cum am urcat pe nouri
Sau cu ce-am şters bucata mea de cer
Când mă loveau sferele în carouri
Şi versul alb împovărat de ger.

Mi-am împletit, din amintiri, aripa
Şi am zburat pe unde-am fost cu tine,
Să-mi pot păstra neîntinată clipa,
Să te privesc, în ochi, fără ruşine.

Să nu mă-ntrebi cum de mai sunt în viaţă
Deşi mă sting cât-un izvor pe zi,
De zece vieţi aştept să-ţi spun în faţă
Că te iubesc şi-am să aştept să vii.

De vei veni...

 

 

 

De vei veni, după un an de zile,
să-mi spui că numai e nimic din tot ce-a fost,
c-am răstignit zadarnic peste file
tot ce-am simţit, cu rost...sau fără rost...

De vei veni, cu toamna-n buzunare,
să-mi spui că frunzele-au căzut din ignoranţă,
că n-ai simţit că sufletul mă doare
şi că-ţi doreşti mai lesne o vacanţă...

De vei veni, cu lacrima pe buze,
să-mi pui în cârcă saci cu frunze moarte,
tăiate pentru gurile confuze,
să-mi spui că doi la unu nu se-mparte...

De vei veni după atâta vreme
uimindu-te, din nou, că sunt ce-am fost,
că doar de dorul tău sufletu-mi geme
şi fără tine toamna n-are rost...

Mai bine fugi, izbeşte-mi norii-n plete,
îneacă-mi sufletul, prea răbdător,
în val de lacrimi, care să mă-mbete,
să uit de tine şi de al tău dor.

De vei veni, din toamnă-n astă toamnă
să-mi spulberi printre frunze ruginii
iubirea, ce pe ruguri mă condamnă
să ard, zadarnic..., fugi, numai veni!