Nopţi fără sărut

Mă vei ierta că-n nopţi cu insomnie
te aşezam pe pernă să-ţi trasez
acelaşi vis, prins cu ceremonie
în piept inert, cumva să luminez?

Mă vei ierta că dezmembram secunda
în bucăţele mici, ciudat de grele,
să-ţi pot găsi pe pagini albe umbra,
să o pansez cu praf inert de stele?

Mă vei ierta că n-am putut a scrie
o slovă fără tine-n cap de pod?
Că n-am însiropat nici-o felie
de tort tăiat din vechiul episod?

Mă vei ierta că mi-am adus aminte
de glasul tău în orişice minut?
Că n-am făcut castel din jurăminte?
Nopţi fără somn şi fără un sărut...

Eu te-am iertat de-atâtea ori, de parcă
nici n-am trăit un veac fără de tine,
nici gerul nu a reuşit să-mi stoarcă
izvor de dor din culmile alpine.

Eu te-am iertat de-atâtea ori, iubite
încât, nici soarele nu s-a trezit
iar eu aştern pe stele rătăcite
sărutul zorilor,  înzăpezit.