Eşti trenul ce m-a răpit

Nu știu pe unde-ai umblat, nu știu ce mult ți-ai dorit,
Însă știu că ai pătruns în sufletul meu rânit.
Ai găsit doar cu o vorbă, drumul spre inima mea
Și mi-ai câștigat cuvântul, sculptând pașnic dragostea
Cu migală și răbdare, cu blândețe și alint...
Iar de-acum, în mintea mea ești mereu, deși mă mint
Că nu este-adevărat, că ești doar o adiere,
Dar adânc în al meu suflet, nu mai simt nici o durere,
Lacrimile mi-au pierit, zâmbetul m-a invadat,
Lumea a prins altă formă, totul este mai curat...
Ce-aș mai putea, de la viaţă, cere, când te am aproape?
Chiar nimic, tu ești speranța stelelor ce-mi cântă-n noapte,
Eşti trenul ce m-a răpit dintr-o gară înghețată,
Pierdută, de nicăieri....o poșetă-abandonată....
Dar cu-a ta privire blândă liniște mi-ai dăruit,
În vagonul vieții mele, cel cu geamul aburit
Ai urcat ștergându-mi praful de pe genele prea ude,
Îți voi dărui iubire, dacă nu te vei ascunde.