Nu vreau sa ma cunosti!

Ușor e să mă judeci și-apoi să mă urăști
Chiar dacă printre rânduri nu prea știi să citești,
Ușor e să-mi privești o poză și să crezi
Că-aş fi un suflet gol și să mă denigrezi,
S-afirmi că mă complac în tot ce mi se-întâmplă,
Că-mi place, revolverul, să mi-l lipesc de tâmplă,
Cărbuni încinși pe suflet, singură îmi presar
Şi-n cerul gurii, port, de drag un gust amar.
Ușor mă judecați voi toți, ce nu mă știți,
Credeți că am pretenții cumva să mă iubiți?
Că lacrima ce-mi curge, de fapt e ipocrită?
Nu vreau să mă cunoști, nici nu mă vreau citită!
Chipu-mi zâmbește-n ciuda sufletului ce-mi plânge
Dar n-am să cred vreodată că asta te atinge,
Nu știu când ai tu vreme pe mine să m-ataci
Și cu rugini deșarte, sufletul să-mi dezbraci,
Nu știu și nici nu vreau să știu care ți-e plata,
În aur, sau de mâine nu-ți vei mai plăti rata?
Te urcă, chiar te rog, de vrei, pe-un piedestal
Și lasă-mă pe mine să mă înec la mal,
Nu vreau să îmi întinzi colacul de salvare,
Nici sufletul să-mi umpli rostind cuvinte-amare,
Nu-ți cer să-mi fi aproape și nu te-ndepărtez,
În fața ta pistolul nu am să îl armez,
Crucea mi-o voi purta aşa cum mi-a fost dat
Cu zâmbetul pe buze, chiar dacă am-curățat
Țeava, iar revolverul de-acum e pregătit,
Aștept numai secunda când vei fi adormit,
Iar cum tu nu prea dormi, și bei cafea cu paiul
Să-ți fac pe plac, aștept, să mă calce tramvaiul,
Să mă lovească trenul, sau poate vreun căluț,
Poate-ți va fi doar ție la iarnă mai călduț,
La vară mai răcoare și toamna mai bogată,
Dar până atunci, eu vreau, să mai zâmbesc odată!