Timpul în loc l-am oprit,
Ploaia-ai otrăvit-o tu.
Crinul m-aştepta rănit
Nu am vrut să-i răspund: "nu!"
Spinii tăi printre petale
Nu mai vreau să-ţi mai sărut,
Nu mai vreau lacrimi şi jale!
Lovitura m-a durut!
Mă doare ce inventezi,
M-a durut cum n-ai să ştii,
Munţii când escaladezi
Poate că te vei gândi
C-am rămas un mac firav
Într-un lan, uscat de dor...
Te înşeli, nu-i nimic grav!
Te iert! Eşti un trecător!
Ploaia-ai otrăvit-o tu.
Crinul m-aştepta rănit
Nu am vrut să-i răspund: "nu!"
Spinii tăi printre petale
Nu mai vreau să-ţi mai sărut,
Nu mai vreau lacrimi şi jale!
Lovitura m-a durut!
Mă doare ce inventezi,
M-a durut cum n-ai să ştii,
Munţii când escaladezi
Poate că te vei gândi
C-am rămas un mac firav
Într-un lan, uscat de dor...
Te înşeli, nu-i nimic grav!
Te iert! Eşti un trecător!
Trist...Dar imi place !
RăspundețiȘtergereMulţumesc pentru vizită, draga mea!
RăspundețiȘtergereAi dreptate... trist... dar, ceea ce nu te omoară... te face mai puternic, nu?
De ce aş bate pasul pe loc şi nu aş merge mai departe?