Departe-n norii mei

 

 

Departe-n norii mei se-ascunde cerul
Cu tot ce poate însemna senin
Şi tot ce emigrează spre misterul
Ireparabil, din al meu destin.

Acolo urc atunci când plâng în şoaptă
Să nu m-audă cei ce îndrăznesc
Să-mi biciuiască slova mea, necoaptă
În moşteniri şi trai împărătesc.

Acolo urc să-mi depun nemurirea,
Să-mi las o clipă crucea îndurării,
Să-mi oblojesc sufletul şi iubirea,
Ca valul sărutându-şi malul mării.

Acolo, la un pas de Dumnezeu,
Îmi cer iertare pentru orice geană
Ce te-a atins când lăcrimam la greu
În lumea asta, rece, pământeană.

Acolo-n norii mei găsesc puterea
De a zâmbi în clipa de restrişte,
De-a îndura la fel de demn durerea
Ne-pretinzând vreodată să vă mişte.

Acolo, norii mei îmi dau din toate
Câte puţin, aşa cum îmi doresc,
Numai atunci când Dumnezeu socoate
Că este timpul meu să strălucesc.

 

 

Eu voi pleca

Eu voi pleca pe-o aripă de şoaptă,
Curând, încât nu vei realiza
Că-n roua ierbii care mă aşteaptă
Îmi spăl azi dorul ce te-analiza.

Eu voi pleca departe pentr-o clipă,
Să uiţi c-am fost un freamăt de izvor,
Că am făcut de dragoste risipă
Şi din iubire, pagină de zbor.

Eu voi pleca pe-o lacrimă fierbinte
Topită-n rugul neputinţei mele
De a domni adânc în a ta minte,
Mă vei găsi pe raza unei stele.

Eu voi pleca spre geana dimineţii
Încătuşată-n zidurile reci
Lăsând în urmă mângâierea vieţii
Din care să te-nfrupţi în clipe seci.

Eu voi pleca din lacrimile toate,
Interzicând suspinul necurmat,
Dar voi sclipi în fiecare noapte
Prin praf de stele liber exprimat.

Vei înţelege, când voi fii dorinţă
Că nu am vrut decât să străluceşti
Chiar dacă am plecat în neputinţă,
Eu voi lipsi, ca tu să mă iubeşti.

Din vina mea

 

 

Alerg printre cuvinte,
Mă împiedic, mă ridic,
Aştern ce-mi vine-n minte
Sau tac rostind nimic.

Tac, să m-audă luna
Cu stelele-argintii,
Decât să pun minciuna
În dreptul inimii.

Alerg printre cuvinte,
Mă împiedic şi răcnesc
Din albele veştminte,
Setea să-mi potolesc.

Beau umezind privirea
Dintr-un izvor firav
Ce-mi susură iubirea
Pe-un munte demn şi grav.

Alerg printre cuvinte
Să mă pot înălţa
La fel ca înainte
De a mă pronunţa.

Iert lespezile care
M-au strivit fără glas,
Mi-au smuls lacrimi amare
La fiecare pas.

Alerg printre cuvinte
Să-l găsesc pe-acel care
S-ajungă-n oseminte,
Ca o rază de soare.

Îmbălsămată-n vină
Mă pierd în sunet vid,
Voiam, din rădăcină,
Să trec de orice zid.

Să-l îndulcesc cu miere,
Din pieptu-mi să culegi
Cuvântul care-ţi cere
Numai să mă-nţelegi.

Alerg printre cuvinte
De-o viaţă, şi n-am parte
Să păşesc înainte,
Cratima mă desparte.

Deschid dicţionarul
Ca pe o carte sfântă,
Să-ndepărtez coşmarul
Ce-n lacrimă cuvântă.

Nu mi-am găsit cuvântul
Să mă fac înţeleasă,
Din vina mea, şi vântul
Şi ceaţa-i aşa deasă.

 

 

Femeia

 

 

 

Femeia, lacrimă de floare
În primăvara aurie,
Femeia, mamă iubitoare,
Înger rănit fără simbrie.

Femeia, fir de ghiocel,
Răzbind prin sloiuri zi de zi,
Legănând prunc pe-un cântecel
Ce n-ai să-l uiţi cât vei trăi.

Femeia, trup din trup puternic,
Petală albă de narcisă,
Cu suflet tandru, şi angelic
Surâs pictat de Mona Lisă.

Femeia, glasul minunat
Care şi-n lacrimi îţi zâmbeşte
Şi primul pas te-a învăţat,
Iubeşte-o cât timp mai trăieşte!

 

 

Speranţă

 

 

 

Din fuiorul neputinţei
Torc un vis pudrat pe geană,
Aripile năzuinţei
Împletesc fără prihană.

Ating ceru-n straie fine
Implorându-i îndurare
Şi-ascund lacrimi cristaline
Sub mormane de uitare.

Ciripesc sub stânca dură
Despletindu-mi insomnia,
Ce-a udat fără măsură
Pana, slova şi hârtia.

Zidul crunt mă înspăimântă
Uneori când norii curg,
Doar speranţa mă încântă
Răsărită într-un amurg.

Paşii-s duri, ca de mileniu
Răzvrătit de vânt şi ploi,
Ridicând la rang de geniu
Toată spuma din noroi.

Muguri frânţi cad pradă veşnic
Ignoraţi de ierni diforme,
Conducând neîndoielnic
Iubirea spre alte forme.

 

 

Aducere aminte

 

 

Nu mi-am putut alege timpul, locul,
În care să mă nasc pentru-a roii,
M-am mulţumit cu a avea norocul,
Trăirile să le pot dărui.

Mi-am stins durerile în lacrimi pure,
Iscate din noroiul aruncat
De-ntreaga uscătură din pădure
Şi mi-am văzut de drumul asortat.

Nu mi-a fost simplu să tresar de spaimă
Că voi lăsa în urmă primăveri
Din care sufletele reci îngaimă,
Hrănindu-se cu mine, vagi păreri.

De unde ştii că nu mi-am dat silinţa
Să te-nţeleg cum nu m-ai înţeles?
Că-n mâna dreaptă plămădeam dorinţa
De-a oferi un strop cât mai ales.

Am pus pe gene hohote de lună
Şi clipa fericirii am pictat
Iar între ele, dragostea nebună
Mizând pe Dumnezeu, am modelat.

Când ultima dorinţă te uimeşte
C-am devenit o flacără pe veci,
Mă sfâşii cu putere, mişeleşte,
Lovindu-mi urma demnă pe poteci.

Puteam alege orice alinare
De-a lungul drumului, plin de răscruci,
Dar am ales acest pământ, pe care
De Dumnezeu aminte nu-ţi aduci.

-aceste cuvinte au curs în urma lecturării unui articol din ultimul număr al revistei Atitudini; http://atitudini.com/
-poate doar eu simt că aceste versuri sunt trimise de Dumnezeu.... poate...
-articolul aducea la cunoştinţă cititorilor scandalul pe care l-a făcut C.T. Popescu după incinerarea marelui regizor Sergiu Nicolaescu.

Ploua de ziua noastră

 

 

Aud cum iscăleşte primăvara
Pe geamul iernii, mult prea îngheţat,
O clipă mi se-opreşte lăcrămioara
Sub geana care m-a întemniţat.

Aud cum bate vântul a pustie
În iarna asta crudă, deşucheată
În care m-ai lipsit de simetrie
Şi de iubirea ta nemăsurată.

Durerea se distinge din cuvinte,
Izvorul tace uneori, firesc,
Dorul tău arde printre jurăminte
Şi te aştept pentru că te iubesc!

Miroase-a iarnă încă, la fereastră,
Putere am doar să te-aduc în vis,
Ploua, la fel ca azi, de ziua noastră,
Din acei stropi de dragoste am scris.

 

 

 

Sub nisip

Fir cu fir, am dat deoparte
Strălucirea prefăcută
Ca pe-o pagină de carte
Repetabilă, acută.

Îi priveam în taină zgura
Ce părea desăvârşită,
Să-i înlătur armătura
Doar cu vise căptuşită.

I-am pansat fragilul suflet
Cu petale de narcise,
În timp ce, călcâiu-n umblet
Risipea tăceri nescrise.

Valul nu-nceta să doară,
Lacrima-l recontopea
Ca şi când întâia oară
Sub nisip zăream o stea.

Sub nisip se naşte cerul
În care mă năpustesc
Când mă arde efemerul
Pe care îl dăltuiesc.

 

 

 

Soare cu dinţi

Azi, firavul ghiocel
Se certa cu mândrul soare:
De ce n-a adus cu el
Păsările călătoare?

Soarele n-a zăbovit
Întrebarea să-i asculte,
După nouri s-a pitit
Razele să îşi dezvolte.

O zambilă parfumată,
Albă ca un fulg de nea,
I-a răspuns îngândurată:
-N-a venit primăvara!

Iubirii tale mă supun

 

 

Revii exact cum te ştiam
Şi te-am descris de-atâtea ori
Când visele le-mbrăţişam
Până-n ceasornicul din zori.

Trecut-au clipe milioane
Şi stelele-au prăfuit norii
Strângându-mi lacrima-n oceane,
Mi-au alinat sufletul norii.

Revii exact cum ai plecat
Şi te ştiam parcă de-o viaţă,
Un munte calm, neîntinat
Pardosind totul cu verdeaţă.

Şi cât de greu mi-a fost, să-ţi spun
N-ar avea rost, aş pierde timpul,
Iubirii tale mă supun,
De azi vom schimba anotimpul.