Prin cenusa...

Sângele nu a curs, așchii nu au sărit,
Cerul mă găzduia pe norul plin de zgură,
Cuvântul se năștea când soarele-a murit
Și-am rămas fără sunet, l-am înecat în gură.
Spasmele îmi umpleau pieptul fără-încetare,
Vroiam să strig, să zbier, să țip ca o nebună,
Să spun ce simt, să mor, să spun ce rău mă doare...
Dar... cum și când și cui? până și blânda Lună
A dispărut de teamă să nu o întristez,
În noaptea absolută nici ea nu vrea s-apară,
S-a învățat cu mine să zbor și să vibrez...
Nu vrea să-mi bea licoarea din seara-asta amară
Flacăra din retină, săgeata din cuvânt
Mi-au împietrit fragmentul de seară-înmiresmată
Lăsând în urmă groază... sânge coagulând
Din creștet până-n tălpi, m-am scurs ca o prelată
Plină de norii groși, uciși pentru vecie,
Fără de reflectoare m-am târât prin cenușă...
Nimeni nu poate spune, nu are cum să știe...
Cât de mult am sperat că vei intra pe ușă,
C-ai să renaști pe-aleea fără vreo buruiană
Că-mi vei opri, din drumul fără de bariere
Stropii fierbinți, de-acum, nelipsiți de pe geană,
Dar nu cred că-ți mai pasă nicicând de-a mea durere.