La bine şi la greu

În zori, mă spăl şi eu pe faţă,
Ca orice om normal,
Trăiesc, ca voi, aceeaşi viaţă,
Învăţ să-not spre mal,
La prânz, aceeaşi supă sorb,
Cu-acelaşi gust, sărat,
Aroma pâinii o absorb,
La fel de feliat.

Am şi eu zile fericite,
Uneori, albe nopţi,
Verile-mi sunt alcătuite
Chiar şi din struguri copţi.
Prin junglă, mă strecor, cum pot,
Cu-aceeaşi chibzuinţă,
Transform veninul în compot,
Doar cu multă credinţă.

Păşesc pe-acelaşi drum cu voi,
Pe albastra planetă,
Am şi necazuri, şi nevoi,
N-am aer de vedetă,
Laude nu cer nimănui,
Nici dragoste cu sila,
Îi sunt datoare Cerului
Că-mi demonstrează mila.

El nu mă lasă în deşert,
Unde-s de mulţi împinsă,
Mă-nvaţă cum şi când să iert
Să nu mă simt învinsă,
Îmi luminează drumul greu,
Mi-alină orice rană,
După furtuni, îmi dă mereu
Un curcubeu în pană.

Cu tuş, din suflet, tălmăcesc
Lacrimile pe rând,
Pagina vieţii o hrănesc
Cu ce-am mai sfânt în gând,
Extrag din mintea mea cărbune,
Ca un miner călit,
Să dăruiesc doar gânduri bune
Sufletului rănit.

Acelor ce n-au priceput
Nicicând ce-nseamnă gerul,
Fiindcă în viaţă au avut
Dezlegat, tot misterul,
Am doar o vorbă să le spun,
Deschis şi răspicat:
Nu orice coajă de săpun
Ajută la spălat.

Nu orice rană se închide
Cu-n simplu tratament,
Aşa cum n-ai să poţi divide
Nici visul inocent.
Când ochiul vostru mă răneşte
Şi sufletu-mi îngheaţă,
Nu orice zgomot mă trezeşte
Din versul meu de-o viaţă.

Când v-aud şoaptele în spate,
Simt priviri sfidătoare,
De parcă v-am furat din noapte
Sau v-am rămas datoare,
Din ochi vă ies săgeţi cumplite,
Cuvinte de ocară,
Încerc să merg tot înainte,
Mă trageţi de pe scară.

Nu vă cer, lacrima, să-mi luaţi,
Nici haina mea cernită,
Nu vă cer să mă lăudaţi,
Nu sunt vreo Afrodită.
Sunt doar un om, şi tare-aş vrea
Să ştiu ce câştigaţi,
Când mă loviţi cu vorba rea
Şi-n lacrimi mă scăldaţi.

Cu transparenţa mea rănesc,
Cu-a mea sinceritate,
Cu adevărul vă jignesc,
Deşi îmi daţi dreptate.
Voi, cei ce-n spate mă loviţi,
Cu şoapte purpurii,
Sunteţi puţini şi osteniţi,
Şi nici n-aveţi copii.

Mă topesc ca o lumânare
Când văd cum ascuţiţi
Săgeţile, şi-n disperare
Văd, cum vă pregătiţi
Să-mi puneţi spatele la zid,
Cu pietre s-aruncaţi.
Cu sufletul vostru perfid
Mereu mă zdruncinaţi.

M-aţi arunca în tomberon
Chiar în groapa cu lei,
Dar vă ignor ca un afon
Şi-mi picur pe alei
Stropi dulci, din care să gustaţi
În orice zori sau seară,
Vă las azi, să vă bucuraţi,
Dar, v-anunţ, într-o doară:

Nu sunt o vagă adiere,
Flacăra paielor, nu sunt,
Am suferit multă durere
De când mă aflu pe pământ
Şi-am învăţat să mă ridic
În ciuda multor greutăţi.
Nu vreau trecutul să-mi dezic
Trăind după formalităţi.

Am adunat câţiva amici
De-a lungul vieţii mele,
Suntem o trupă de voinici
Ce ne hrănim cu stele,
Dăruim şi primim iubire
Aşa cum ne-a fost dat,
În lacrimi sau în fericire,
Mereu adevărat.

Nu-s singură pe-acest pământ,
Iar voi sunteţi puţini,
Eu mă pot duce, dar mai sunt
În urma mea, trei spini,
La fel de neînfricaţi şi gravi
Ce mă susţin mereu,
De dragoste suntem bolnavi,
La bine şi la greu.

Aşa am fost sortită

Mă lupt cu ceaţa şi cu norii
Din colţul greu de stăpânit
Unde-şi fac cuiburi amatorii
Cu-a lor culoare de granit,
Le-ascult cuvintele mieroase
Şi laudele, neîncetat,
Prin colţurile veninoase,
Pe-un şevalet imaculat
Au aşternut iluzii fine,
În catifele ambalate,
Şi-au coborât din limuzine
Răcnind la stele c-au dreptate.
În propriul suc îi las să fiarbă,
În propriul fum să se înece,
Mă odihneasc un timp pe iarbă
Şi-apoi presar prin lumea rece,
Din darul meu, primit în zori,
Când Soarele se spovedeşte
În faţa mată-a unei flori
Ce doar cu el se mai hrăneşte.
Răstorn căruţa cu beteală
Pe omul iernilor perfid
Ce se înalţă-n fandoseală
Cu gustul sterp şi insipid.
Strâng în buchete mici suspinul
Şi-l torn în cupa cu iubire,
Să-mi îndulcesc cumva destinul
Cu adevăr, nu cu-amăgire.
Din Floarea-Soarelui, strivită
Voi scoate mir fără venin
Fiindcă aşa am fost sortită
Să rânduiesc vers peste spin.