O Picătură de Suflet

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Într-o zi-i voi spune morții
Cât îmi este de datoare,
Când va veni-n pragul porții
Cu plăcerea-i uimitoare
De a mă purta spre ceruri
Și din ceruri în oceane,
Peste stele, peste geruri,
Cu ascuțitele-i harpoane,
Îi voi spune, fără teamă,
Câte nopți i-am dăruit
Iar, dacă la ea mă cheamă
Pusă pe căpătuit...

Într-o zi sau într-o seară,
Când va sosi-n pragul porții,
Cu a ei privire-amară,
Răspicat am să-i spun morții
Că nu știe să adune,
Nici să scadă-n profunzime,
Că-n a ei ascensiune
N-are nevoie de mine.
Îi voi spune să revină
Când va crede de cuviință,
Să îmi ia de pe retină
Lacrima de suferință.

Iar, când lama coasei sale
Va dori să mă sărute,
Să-i dau nopțile banele
Din suspinele pierdute.
Să-i știrbesc tăișul lamei
Cu munții mei de iubire
Cuprinzând-o-n gheara dramei
Versurile să-mi înșire.
S-o aud cu ochii mintii
Cât e moartea de vitează
Recitând, să-adune sfinții
Care mă iluminează.

Într-o zi-i voi spune morții
Tot ce este de făcut
Când va veni-n pragul porții
Cu stilul ei prefăcut,
Îi voi spune să dispară
Până nu m-apuca cheful,
În privirea ei avară
Să torn rimele și versul.
Peste haina ei cernită
Să azvârl iubire pură
Să dispară rătăcită
Numai de o... picătură.

Doar cu-o moarte sunt dator!

Cine a-întrebat vreodată
Lumea pestriţă şi deasă
Ce trăieşte agitată
Şi-ajunge târziu acasă...
Sau pe cei mai liniştiţi
Cu purtare delicată,
Paşnici şi nestingheriţi...
Voi i-aţi întrebat vreodată...?
"-De ce-i MOARTEA o făptură
Rece şi plină de gheaţă...?
Neagră, inundată-n ură...?"
Voi..., cei ce sunteţi în viaţă...
De ce o jigniţi mereu?
A văzut-o cineva?
Aţi fost voi la Dumnezeu?
I-aţi analizat seva?
Aţi zărit-o voi în zbor?
De-aproape, din depărtare?
"Doar cu-o moarte sunt dator!"
Spune lumea asta mare...
De ce-i puneţi coasa-n mână?
De ce mereu o cerniţi?
Poate că ea tot amână
Sperând să o şi iubiţi,
S-o vopsiţi în alb şi verde,
Sau în roşu de carmin...
Şi-aşa nu aveţi ce pierde
Dac-o răniţi mai puţin.
Cititorule, mă iartă
De m-ai înţeles greşit
Iar de nu, te rog mă ceartă!
Fiindcă eu am îndrăznit
Să te-ntreb fără sfială,
Cu al meu strop de curaj...
Nu cumva mulţi se înşeală?
Nu cumva viaţa-i miraj?
Iar moartea de după viaţă
E faptul cel mai concret?
Un miraj trăit în ceată...
Plin de lipsuri şi regret...
Nu cumva i-am pus pe frunte
Morţii cunună de spini
Dar de fapt ea ne dă viaţă
Pentru-a prinde rădăcini?