Doar cu-o moarte sunt dator!

Cine a-întrebat vreodată
Lumea pestriţă şi deasă
Ce trăieşte agitată
Şi-ajunge târziu acasă...
Sau pe cei mai liniştiţi
Cu purtare delicată,
Paşnici şi nestingheriţi...
Voi i-aţi întrebat vreodată...?
"-De ce-i MOARTEA o făptură
Rece şi plină de gheaţă...?
Neagră, inundată-n ură...?"
Voi..., cei ce sunteţi în viaţă...
De ce o jigniţi mereu?
A văzut-o cineva?
Aţi fost voi la Dumnezeu?
I-aţi analizat seva?
Aţi zărit-o voi în zbor?
De-aproape, din depărtare?
"Doar cu-o moarte sunt dator!"
Spune lumea asta mare...
De ce-i puneţi coasa-n mână?
De ce mereu o cerniţi?
Poate că ea tot amână
Sperând să o şi iubiţi,
S-o vopsiţi în alb şi verde,
Sau în roşu de carmin...
Şi-aşa nu aveţi ce pierde
Dac-o răniţi mai puţin.
Cititorule, mă iartă
De m-ai înţeles greşit
Iar de nu, te rog mă ceartă!
Fiindcă eu am îndrăznit
Să te-ntreb fără sfială,
Cu al meu strop de curaj...
Nu cumva mulţi se înşeală?
Nu cumva viaţa-i miraj?
Iar moartea de după viaţă
E faptul cel mai concret?
Un miraj trăit în ceată...
Plin de lipsuri şi regret...
Nu cumva i-am pus pe frunte
Morţii cunună de spini
Dar de fapt ea ne dă viaţă
Pentru-a prinde rădăcini?