Pași

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.




Sunt un ulcior plin cu sfială
Privit de-atâția curioși,
Cu lacrimi modelez cerneală
În pași mici dar, ambițioși.

Sunt un copac, de fulger, ros
Și de furtuni năucitoare,
În lumea întoarsă pe dos
Dau tihnă pletelor din soare.

Sunt fir de iarbă zgribulită
Sub roua ochilor tăi verzi,
Izvor de șoaptă, plăsmuită
În noaptea-n care mă dezmierzi.

Sunt coală albă de hârtie,
Sub glasul tău mă împletesc
Îngemănând doar poezie,
Să-ți demonstrez cât te iubesc!

Doar cu-o moarte sunt dator!

Cine a-întrebat vreodată
Lumea pestriţă şi deasă
Ce trăieşte agitată
Şi-ajunge târziu acasă...
Sau pe cei mai liniştiţi
Cu purtare delicată,
Paşnici şi nestingheriţi...
Voi i-aţi întrebat vreodată...?
"-De ce-i MOARTEA o făptură
Rece şi plină de gheaţă...?
Neagră, inundată-n ură...?"
Voi..., cei ce sunteţi în viaţă...
De ce o jigniţi mereu?
A văzut-o cineva?
Aţi fost voi la Dumnezeu?
I-aţi analizat seva?
Aţi zărit-o voi în zbor?
De-aproape, din depărtare?
"Doar cu-o moarte sunt dator!"
Spune lumea asta mare...
De ce-i puneţi coasa-n mână?
De ce mereu o cerniţi?
Poate că ea tot amână
Sperând să o şi iubiţi,
S-o vopsiţi în alb şi verde,
Sau în roşu de carmin...
Şi-aşa nu aveţi ce pierde
Dac-o răniţi mai puţin.
Cititorule, mă iartă
De m-ai înţeles greşit
Iar de nu, te rog mă ceartă!
Fiindcă eu am îndrăznit
Să te-ntreb fără sfială,
Cu al meu strop de curaj...
Nu cumva mulţi se înşeală?
Nu cumva viaţa-i miraj?
Iar moartea de după viaţă
E faptul cel mai concret?
Un miraj trăit în ceată...
Plin de lipsuri şi regret...
Nu cumva i-am pus pe frunte
Morţii cunună de spini
Dar de fapt ea ne dă viaţă
Pentru-a prinde rădăcini?